Fără a scrie, cum se spunea altădată, „romane istorice“ și fără intenția trufașă de a revizui manualele de istorie, cum s-a întîmplat cu nu puțini prozatori în vechiul regim, astăzi uitați (cine își mai amintește de Paul Anghel, de pildă, cu interminabila serie de romane despre Războiul de Independență, intitulată Ză pezile de-acum un veac?), Eugen Uricaru caută, în trecutul mai înde părtat sau mai recent, fața ascunsă a unor personalități istorice și partea nevăzută a unor evenimente care au jalonat mersul istoriei și, mai ales, condiția umană în permanentă confruntare cu aceasta: legăturile secrete, prin masonerie, ale lui Horea cu împăratul de la Viena și ale revoluționarului pașoptist Alexandru Bujor cu socie tatea secretă Rosa Rosarum în 1784. Vreme în schimbare și Rug și flacără, Bucureștiul sub ocupația lui „Mackensen Moartea“, în primul război mondial, un oraș părăsit de oameni („După cîini vin păduchii, după ei vine tifosul. După tifos vine Moartea. Asta se întîmplă cînd oamenii renunță!“, spune un personaj din Așteptîndu-i pe învingători), instalarea, cu forța, a fericirii și păcii într-un spațiu concentraționar, într-o distopie, deopotrivă, nazistă și bolșevică, în romanele din anii ’80, ale ciclului Vladiei, manipularea prin presă în Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditulul Cocoș, acțiunea serviciilor secrete bolșevice, sovietice și românești, în cărțile ultimilor ani, în Supunerea și, mai ales, în Permafrost – acestea sînt țintele romanelor lui Eugen Uricaru care, iată, în cea mai recentă carte a sa, Grădina Paradisului (Editura Polirom, 2020), abordează anii ‘40 ai secolului trecut, cu rebeliunea legionară, încercarea de a instala statul național-legionar și, mai cu seamă, cu Pogromul evreilor de la Iași: subiecte sensibile, prezente rar și aproape totdeauna distorsionate în cărțile prozatorilor noștri contemporani.
Ca în toate romanele sale, Eugen Uricaru își structurează și acest text pe cel puțin trei paliere; unul al faptelor, al evenimentelor foarte minuțios documentate, înlănțuindu-le într-o logică narativă fără cusur; un altul, al medita ției asupra istoriei, unde ficționarul colaborează cu istoricul mentalităților, cu sociologul și psihologul, cu ajutorul cărora Eugen Uricaru leagă istoria, îi dă sens, găsind, de exemplu, nașterea celui de-al Doilea Război Mondial în fumul de pe cîmpiile de luptă ale primului („Germania se pregătea de război. Un război care trebuia să fie bătălia finală a celui dinainte“) ori făcînd subtile proiec ții spre viitor, identificînd semne din stricta noastră actualitate în anarhia anilor ’40, cu profesorii Șumulean, Găvănescu, A.C. Cuza, de la Universitatea din Iași, care își îndemnau studenții „să instaureze o nouă ordine în Regatul României“; în sfîrșit, al treilea palier narativ din Grădina Paradisului este cel simbolic, circumscris în jurul cîtorva nuclee de forță care susțin primele do uă nivele, consolidînd construcția epică.
Trei sînt personajele în jurul cărora pivotează temele și substanța epică; Werner Klotz, membru al unei societăți secrete, doctor, ca toți ofițerii de informații naziști, care „elabora împreună cu cei de la Thule un plan uriaș și secret care va schimba fața lumii“, Mendel Haim, evreu, tîmplar – „ebenist“ – din Stînca, un tîrgușor între Podu Iloaiei și Roman, în nord-estul Moldovei și Marioara, o basa rabeancă din satul Argeaua, care se alătură unui grup de refugiați polonezi, în drum spre Iași: aceste personaje identifică tipologii le epocii, călăii și victimele lor, începînd chiar cu personalită țile istorice (Hitler, Mussolini, Stalin, Talaat Pașa, Antonescu), cu ideologii „soluției finale“, sfîrșind cu armenii măcelăriți în Turcia, cu polonezii și, mai ales, cu evreii, exterminați peste tot în Europa, în Germania, Polonia, Ucraina și România lui Antonescu; ordinele erau clare: „Evreii trebuiau stîrpiți în primul rînd, ei erau amenințarea cea mai mare, așa se înțelegea. Era necesar să fie omorîți toți, inclusiv femeile și copiii, pentru a nu mai avea probleme în viitor. Copiii ar fi crescut, iar femeile ar face alți evrei. Asta se înțelegea, fără pic de îndoială sau reținere“. Antre nat în timpul eliminării armenilor de către turcii lui Enver Pașa și doctorului Șukin, admirînd efectele ideii geniale a acestuia de a crea unități de voluntari „care, pentru a face bine națiunii turce, își încărcau sufletul cu răul necesar, fiind adevărați medici ai poporului, ocrotindu-l de bacilii ciumei care erau acești armeni fățarnici“, Werner Klotz participă direct la acțiunile comando-urilor din spatele frontului nazist, în Polonia, Basarabia, apoi, în România: „Se cheamă Einsatzkommando, apar imediat după ce Armata ocupă localitatea. Armata n-are timp să se ocupe de toate operațiunile ce se fac în spatele liniei de front (…) Întîi îi împușcă pe comuniști, după aia pe toți cei care știu carte și după aceea îi împușcă pe evrei. La marginea șanțului, un glonț în ceafă pentru fiecare. În deplină ordine“. Membru al unei Einsatzgruppe D, creată de doctorul Ohlendorf, Werner Klotz, o mașinărie perfectă de omorît oameni, este vi zionarul care își caută Conducătorul în stare să-i pună în practică viziunile, care elaborează ideile trecute în realitate de personaje precum Hitler, Stalin, Antonescu, Tallat Pașa, Mussolini; victimele din spatele frontului vor fi fost cel puțin la fel de numeroase pe cît s-au numărat cele din lagărele naziste și sovietice, măcelări rea populației civile fiind numită, cinic, igienizare a „cancerului armenesc“ și a „ciumei roșii“ a evreilor din Germania sau campanie împotriva celor care „au născocit creștinismul cu toate relele sale“ ori primenirea sîngelui nației, în sfîrșit, stîrpirea „consumatorilor de calorii“: iată categoriile care, conform ideologilor naziști de la Thule, al căror prototip este doctorul Ohlendorf, trebuiau lipsite de accesul la calorii: „Intelectualii, dar asta nu este o clasi ficare restrictivă, dragă Werner, popoarele din est, slavii și restul nu vor avea nevoie de acest grup. Nici măcar de oameni care să știe să scrie sau să citească. Comunicarea cu ei se va face oral, prin ordine ori dispoziții transmise prin megafoane publice. În fiecare locali tate, mare sau mică, vom instala o rețea de difuzoare prin care vor primi dispozițiile necesare. Va fi de lucru, dragul meu (apoi a zîmbit complice), și de făcut o mulțime de bani. Gîndește-te, doar să instalezi mii de kilometri de fire, stîlpi cu zecile de mii, apara te și stații de emisie, o afacere. Așadar, intelectualii, apoi preo ții. Preoții lor sunt periculoși. Cei catolici au vocația martirajului, cei ortodocși sunt cu toții un fel de comuniști. Probabil de aceea i-a stîrpit Stalin, pentru că nu erau comuniștii lui“. Toți trebuie uciși civilizat, spune Ohlendorf, după ce vor fi fost anesteziați cu metafora de o cruzime nesfîrșită, precum aceea de pe co perta romanului, din unul dintre discursurile ținute de Hitler în fața conducerii partidului, în vara anului 1941: „Voi face din Euro pa de Răsărit o Grădină a Paradisului“, spune dictatorul pentru in divizii care trebuie să aștepte „pacea de o mie de ani“ a grădinii paradisului nazist – o grădină fără oameni, însă, cum proiectează cei ce vor fi furnizat ideile discursului.
Fixînd felul cum se insinuează răul, într-o atmosferă plină de avertizori, cînd, după atentatul de la Sinaia, „un soi de magmă cleioasă se revărsa peste România, cuprinzînd încet, dar bine felul de a fi, felul de a face al locuito rilor unei țări altfel îndestulate“, abordînd problema Basarabiei, după venirea „puhoiului de soldați sovietici“, dar și după reîntre girea cu Țara, reușind o frescă exactă a mișcărilor populației evreiești în exodul spre Rusia, după rebeliunea legionară de la București, acolo unde Stalin pregătea o „republică evreiască“ pe Amur, în Siberia, spre „Palestina. Ereț Israel“, cum spune Iacob Volinski, un refugiat polonez, Betarul sionist, într-o vreme cînd naziștii și legionarii numără și cîntăresc oameni și cînd „evreii nu mai aveau loc nicăieri“, Eugen Uricaru urmărește modul în care Werner Klotz, sub îndrumarea doctorului Ohlendorf, încearcă și pare că reușește antrenarea României în războiul contra „rasei iudaice“, cultivînd frica în evrei și furia în români, prin acțiunea legionarilor, de la Horia Sima pînă la măruntul Sergiu Horomniceanu din așeza rea moldavă, care știe că „nemții sînt poporul ales“; antisemiții români sînt încă mai înverșunați decît cei germani, întrucît, iată, pentru Horomniceanu, Nicu Pălănceanu sau căpitanul Furtună, ex terminarea evreilor nu este doar o „necesitate socială“, ci și una sufletească. Misiunea lui Werner Klotz de la Einsatzgruppe D este ca, în colaborare cu serviciile secrete românești, să organizeze „un pogrom spontan care să oblige autoritățile nu să-l reprime, ci să-l susțină“, la Piatra Neamț, „locul în care generalul Antonescu găsise de cuviință să anunțe intrarea României în lupta fără cruța re împotriva iudeo-bolșevismului“. Împreună cu Nicu Pălănceanu, un ziarist troglodit și cu Neculai Crăciun, ofițerul român de la Eșalo nul Operativ, „un Einsatzgruppe românesc“, Wernek Klotz pune la cale o „demonstrație de antiiudaism“ în orașul de sub Pietricica: „Domnilor, la drum! Mergem să facem istorie într-un loc fără istorie“, spune Werner Klotz de la volanul mașinii care pleacă de la Hotelul Traian din Iași, prin Stînca lui Mendel Haim și Sergiu Horomniceanu, spre Piatra Neamț, un „poligon de încercare“ a marelui Pogrom de la Iași; numai că, dacă pe 26 iunie, răzmerița de la Piatra Neamț eșuea ză în hohotele de rîs ale unor căruțași „care băuseră binișor pe banii lui Pălănceanu la cîrciuma lui Mișălie“, la Iași, a doua zi, pe 27 iunie, pogromul reușește, închizînd un arc de cerc european al măcelului, de la garajul Lietükis din Kaunas, Lituania, unde „un bărbat blond, cu bustul dezgolit, mînuind o bîtă solidă, omora din cîteva lovituri un evreu“, prin Borislav, în Polonia, unde „li s-au oferit locuitorilor douăzeci și patru de ore să se răzbune singuri pe evrei“, pînă la Iași, cu „masacrul realizat cu mitraliera în curtea Prefecturii de Poliție“.
Planul simbolic din Grădina Paradisului e susținut prin cîteva personaje care trimit, deopotrivă, spre tema biblică a jertfirii copilului, a mielului, după Vechiul Testa ment, dar și spre structura nevăzută a lumii noi. Ca și Cezar din Supunerea, copilul fără tată al Petrei Maier, Ieșua, copilul Marioarei din Grădina Paradisului, „născut, iar nu făcut“ într-un grajd al Primăriei din Piatra Neamț este victima, jertfa pe care o comit căruțașii beți, conduși de Nicu Pălănceanu: Isaac Brociner, custodele sinagogii din Piatra Neamț și oaspetele său, Mendel Haim, convin să boteze pe copilul fără tată al Marioarei, în neamul lui Israel, să-i spună Ieșua. Cezar, simbolul lumii noi instalate în 1945, năs cut în lagărul Dall’stroi 27 din pădurea siberiană și Ieșua, copilul născut în ieslea din grajdul nemțean, cu cîțiva ani mai înainte, reprezintă lumea nouă, surpată în secolul trecut încă de la nașterea sa, vegheată de Neculai Crăciun – personaj al tuturor romanelor lui Eugen Uricaru de după 1990 –, omul serviciilor secrete numite Servi ciul sau Instituția, care vor fi asistat la nașterea/moartea formelor societății românești, după Primul Război Mondial pînă azi: omul care aduce daruri, Neculai Crăciun e, probabil, autorul avertismen tului de pe ultima pagină a romanului: „Nu mai e mult, dragilor, Grădina Paradisului va înverzi“.
E și avertismentul unui prozator care caută mereu, în istorie, sinteza epică.