Noi suntem Hamlet!“, a spus cândva William Hazlitt și de aceea găsim mereu câte ceva nou de spus despre eroul lui Shakespeare și tragedia lui. Mulți scriitori se lasă ispitiți: a fi sau a nu fi devine a rescrie sau a nu rescrie, ca o aventură iscată din pofta de a începe un joc mai rapid sau mai grav, după dorință, cu piesa lui Shakespeare. Dar oare cine are curajul să se încumete și dacă da, din perspectiva cui să o încerce? A lui Hamlet, ca Ian McEwan, Marin Sorescu sau Boris Akunin? A lui Yorick ca Salman Rushdie sau a Gertrudei ca Radu F. Alexandru? Ultima variantă, ivită pe tărâm românesc, reia în piesa Gertrude povestea unui duo nemuritor, mamă și fiu, adăugând la țesătura deja neașteptat de lungă a intertextualității shakespeariene o nouă dovadă că cititorul poate deveni oricând un scriitor, un „wreader“, așa cum spune un exeget preocupat de hipertexte. Adică un „scititor“. Condiția: să știi cum să conferi unor personaje vechi identități ficționale noi. Și să o faci bine. Cu talent. Și cu freamătul fertil al lui Radu F. Alexandru.
Piesa Hamlet este molipsitoare: l-a îndemnat și pe Radu F. Alexandru să se așeze alături de soclul marelui geniu și să-i „fure” povestea, pe care și Shakespeare a furat-o, la rândul lui, din diverse surse la îndemână. Dramaturgul român l-a iertat pe cel englez că a cam „plagiat“, mai ales că a făcut-o, nu-i vorbă, cu aleasă îndemânare, și îl imită și el, plonjând exuberant în intertextul mereu în expansiune astăzi. De fapt, este un adevărat câmp de luptă, unde nu există victime, pentru că Shakespeare propune o relație win-win: orice nouă interpretare poate oferi, așa cum se întâmplă și cu exemplul ales de noi, un recital intelectual alert, bazat pe o altă logică narativă decât cea cunoscută deja. Căci dacă te incită misterele morții regelui danez, trebuie să încerci să le rezolvi altfel decât a fă- cut-o „big-time Shakespeare“. Și să o pornești la drum alături de cineva. De Gertrude, bunăoară.
Prima schimbare propusă de Radu F. Alexandru este reducerea drastică a numărului de personaje. Aleșii sunt doar șase – Hamlet, Gertrude și Claudius, Polonius și Ofelia, Horațio și Duhul. Oglinda întregului nu se sparge din cauza asta, după cum ea nu este afectată nici de alte intervenții „tehnice“: acțiunea este redusă la doar douăsprezece scene, numeroasele solilocvii hamletiene sunt eliminate (nu fiul, ci Gertrude este cea pe care trebuie să o înțelegem mai bine) și dispar aproape cu totul momentele comice savurate de publicul renascentist, cum ar fi, de pildă, cântecele groparilor și vorbele lor de duh, schimbate cu Hamlet în ultimul act.
Gertrude este prezentă în nouă dintre scenele piesei: apare tot de atâtea ori ca și Hamlet, dar mai mult decât oricare alt personaj. Ei i se va da și prima replică despre regele mort: „E tatăl tău!“ Cortina nu se ridică pentru a arăta acea „flacără de măreție“ amintită de G.Wilson Knight, ci mormântul unui părinte, care, vom afla ulterior, nici nu este tatăl lui Hamlet. Flacăra s-a stins: moartea regelui a oprit luxul, confortul, bucuria și pacea din regat. Dar de ce se întâmplă asta vom înțelege numai după ce am terminat lectura și ne întoarcem din nou la început ca să o pornim iar la drum, cu noile informații câștigate pe parcurs. Căci, dacă tatăl lui Hamlet nu e tatăl lui Hamlet, atunci, așa cum va sugera la un moment dat duhul regelui mort, tatăl l-a omorât pe tată. Doar recitind piesa cu acest mister rezolvat, vom înțelege corect tensiunea din viața Gertrudei și toate celelalte subtilități generate de gândirea lateral-inventivă a lui Radu F. Alexandru.
Primele replici sunt neașteptate. Împinsă de orgoliul unei mame care se simte trădată, Gertrude îi reproșează lui Hamlet că a fost surd la toate rugămințile tatălui său de a rămâne alături de ei și de a urma „drumul coroanei“. Fiul explică: nu au fost rugăminți, ci ordine, tatăl nu s-a gândit nici un moment să-l întrebe dacă drumul sugerat era chiar drumul lui. Hamlet senior a fost autoritar și indiferent, a aruncat vorbe, vorbe, vorbe, multe și grele, ceea ce l-a împins pe Hamlet junior să-i ceară, atunci când a plecat să studieze la Wittenberg, să nu conteze pe el ca moștenitorul tronului. Oamenii se supun deciziilor impuse, va mărturisi mai târziu prințul, numai dacă ele răspund pornirilor așezate în adâncul sufletului, acolo de unde așteaptă să țâșnească la lumină pentru a fi împlinite.
Și lui Horațio i se plânge Hamlet cu aceleași nemulțumiri: tatăl a fost arareori satisfăcut de el, îi spunea că poate da mai mult și că este dator față de țară să o facă. L-a trimis la Wittenberg ca să descopere „sensurile vieții“. Horațio, la rândul lui, îl ceartă și el pe drept cuvânt: a refuzat tronul, o aruncă pe mama lui în brațele „unui străin“, dă peste cap viețile celor din jur numai pentru că el vrea să și-o trăiască pe a lui așa cum îi place. Horațio vorbește precum cei bătrâni. Probabil că de aceea îl va obliga regina să îi ia locul fiului ei și, la sfârșitul piesei, să urmeze noul cuplu regal într-un viitor comun – fericit oare? –, abandonând leșul lui Hamlet, singur și uitat pe scena goală.
Pentru Radu F. Alexandru, relația lui Gertrude cu Hamlet este un imens puzzle, bazat numai pe minciuni: mama mărturisește că a vrut să-și ia viața, să fie îngropată alături de omul iubit, dar a fost oprită de gândul că îl va lăsa pe Hamlet singur. Despre relația de amor cu fratele soțului nu auzim nici un cuvânt. Când își îmbrățișează fiul în hohote de plâns, Hamlet rămâne drept, nemișcat, cu capul „îndreptat în direcția spre care nu a vrut să pășească“. Adică spre sicriul tatălui și tronul Danemarcei. Descoperim un tânăr ferm, lipsit de dorința de a ajunge în fruntea țării – din patriotism, din egoism? –, căci rolul de rege nu este croit pentru el.
Hamlet nu are altă vocație decât cea de filozof. Mama nu-l înțelege, deși știe că fiul ei a fost dintotdeauna imaginativ și încăpățânat, a speculat, a meditat și a generalizat cu entuziasmul necesar pentru a trece dincolo de suprafața lucrurilor, dar și cu impulsuri autodistructive. Ciudat, gândește Gertrude, deoarece ea crede despre Hamlet că are mai multă simțire decât rațiune. În spatele carapacei de fiu arțăgos s-ar afla un suflet sensibil și delicat. Greșit, o va contrazice Claudius, care e de aceeași părere ca și fostul rege: Hamlet e „un munte de rațiune și un fir de simțire“. Încrezător în raționamente, gânduri și ipoteze, își cenzurează prea puternic sentimentele.
Dar Hamlet din piesa lui Radu F. Alexandru nu vrea nimic: doar să contemple lumea și oamenii din jur pentru a înțelege cum se petrec evenimentele din viața lui. Cel mai bine se simte în intimitatea propriilor lui gânduri, după ce la Wittenberg a descoperit că două sunt lucrurile cele mai de preț: adevărul și libertatea. Iar „dacă nu ești un om liber, nu vei reuși niciodată să recunoști adevărul. Și niciodată nu-ți va fi de folos adevărul, dacă nu-ți vei lua libertatea să-l rostești.“ Tot la studii a descoperit că viața, cu frumusețea și misterele ei imprevizibile, evoluează liberă, după legi cunoscute numai lui Dumnezeu. Iar a te urca pe scara demnităților înseamnă să ajungi prizonierul rânduielilor pe care tu însuți le-ai impus. Dar acum nu mai există scăpare, „adevărul se cere deslușit“ pentru că ceva este „putred“ în palatul de la Elsinore. Hamlet nu știe cum să o facă, habar nu are cum stau lucrurile în realitate și cum să le scoată de sub perdeaua ce le acoperă. Îl mai chinuie și alte întrebări: unde începe și se sfârșește răul? Cum se poate trăi cu o suferință prelungită? Sunt dileme cunoscute și mamei lui, pe care nici ea nu a reușit să le rezolve.
Motivele de mai sus, oferite de autor unui Hamlet decis să refuze tronul, sunt serioase. Tot serios este și faptul că prințul iubește teatrul cu scena și actorii săi: atunci când simulează nebunia în fața lui Polonius, își pune și el o mască. Vrea să joace rolul lui Yorick, să „înnebunească“ puțin, să îmbrace straiele unui măscărici ca să-și ascundă gândurile. Prin „clovnerii“, Hamlet împinge cititorii înapoi în propria lor copilărie: „Cine trage sforile? Cine ne vrea să țopăim după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpușar? Ghici ghicitoarea mea! (Ca într-un joc de copii, îi indică pe rând pe cei de față: Ofelia, Polonius, Hamlet) An-tan-te – ghizemaneple – ghisemane-compane – an-tan-te!“ Ne bucură să vedem cum este înlocuită copilăria danezului cu o copilărie românească, dar ea nu-l scutește să fie și bântuit de vijeliile nesiguranței. Ar fi nefiresc să dobândească seninătatea noastră și să afirme, precum românii greu de urnit, „Merge și așa!“. În fața mamei autoritare este întotdeauna copleșit de spaime.
Și în relația cu noul soț și vechiul iubit, Gertrude este cea mai puternică. Așa cum ne sugerează la un moment dat indicațiile scenice, îl ia de braț pe Claudius și îl conduce, marcând ea „pașii, ritmul și opririle“. O singură privire îi este suficientă soțului pentru a-l face să părăsească scena atunci când Gertrude vrea să rămână singură cu Ofelia. Tot de la ea aflăm că de două decenii și jumătate este iubita lui Claudius și de atunci a sorbit „până la ultima picătură cupa duplicității, și a umilinței, și a spaimei, și a promiscuității și pe toate le-am trăit cu zâmbetul pe buze pentru că am avut convingerea că, într-un final, vom ajunge să ne trăim iubirea în văzul tuturor, pe tronul pe care noi l-am susținut și l-am apărat împotriva tuturor celor care au urzit împotriva lui.“ Gertrude a fost cea care a făcut primul pas spre adulter, tot ea l-a îndemnat pe Claudius la crimă, fiind hotărâtă să nu sfârșească asemenea unor „amanți decrepiți, înfricoșați de propria lor umbră“. Superioritatea ei este subliniată și de Claudius: „De ce nu am eu mintea ta?“ Îi va da mereu dreptate Gertrudei și îi va accepta dorința ca Hamlet să rămână alături de ei, așa cum a exprimat-o ea, senin-ipocrită: „Să fim văzuți împreună… Să oferim mulțimii bucuria că rana s-a vindecat mai repede decât își puteau imagina… că vremurile bune nu au trecut… și noi, o familie strâns unită, veghem la pacea și buna ei stare…“.
Nici cu Ofelia, nici cu Horațio nu e sinceră Gertrude. Când Hamlet o respinge pe Ofelia, acuzând-o că face jocul dușmanilor, că le-a permis să se folosească de iubirea lor ca de o armă otrăvită, Gertrude o ia în brațe și o mângâie. I se pare cea mai potrivită alternativă pentru fiul ei, dar nu o dorește ca noră decât dacă îl schimbă așa cum i-ar place ei. Cât despre Horațio, el simte că Gertrude s-a îndepărtat de cele sfinte, deși, atunci când Hamlet se întreabă cui să-i împărtășească revoltele sale, Gertrude îi răspunde simplu: Sfântului Duh. Horațio vrea să îi vorbească atât ei, cât și lui Claudius despre îngerii care ne însoțesc la naștere, care ne protejează de Satana și de întunecimea cu toate gândurile sălbatice din noi. Prin urmare, lumea lui Gertrude este o lume a creștinismului: în prima scenă se și aude în surdină o slujbă religioasă. Dar nici iudaismul nu este exclus: Kabala și Thora îi sunt cunoscute lui Horațio cu adevărurile lor fundamentale, iar Hamlet amintește tradiția respectată de evrei ca la moartea unui bărbat văduva să devină soția unuia dintre frații săi. Cât despre vise, ele nu sunt altceva decât reminiscențe ale întâlnirilor cu morții. Poate de aceea are Horațio un vis prevestitor: Hamlet este pe cale să se înece.
Din scena întâlnirii lui Hamlet cu duhul, Gertrude este exclusă. Fantoma celui mort îi cere lui Hamlet să-l răzbune, să-l pedepsească fără milă pe cel care i-a curmat viața. Cine l-a ucis? Tatăl tău, îi șoptește duhul. Oare regele s-a sinucis? e nedumerit Hamlet la început. Deși năluca e străvezie și în cuvintele ei: tatăl tău l-a ucis pe tatăl tău, Hamlet va înțelege adevărul doar atunci când Polonius îi va dezvălui că tatăl lui e Claudius. Din acel moment, nu se mai pune problema răzbunării. Descumpănit, Hamlet va alege noaptea unde nu mai răsare niciodată lumina. Se va sinucide cu arma lui Horațio: „S-au spus de toate. De-acum restul e tăcere“.
Iată cum, vrem, nu vrem, suntem din nou întorși spre textul lui Shakespeare. L-am savurat și până acum prin mici reluări, prin aluzii evidente pentru cei care cunosc tragedia: „viață sau onoare“ e aici marea dilemă, o variantă a lui „a fi sau a nu fi“, după cum și întrebarea adresată de Hamlet Ofeliei, dacă viața la curte nu o face să se simtă închisă într-o mănăstire, ne amintește de celebrul „get thee to a nunnery“. Autorul îi reține dinadins pe cunoscători în pânza intertextuală croită de el și le oferă momente speciale, în care să poată savura alunecările frecvente spre sursă. Ceilalți, neștiutorii, ar fi bine să citească piesa lui Shakespeare. Chiar și de pe tabletă, dacă altfel nu se mai poate. Sau să urmărească o punere în scenă. Oricare. Pentru că nici un regizor nu va ignora ultimele cuvinte puse în gura lui Hamlet de Shakespeare: „Restul e tăcere“. Și atunci vor înțelege și ei ce plăceri te pot tulbura atunci când intri în jocul textelor întrepătrunse din dorința de a-l completa pe Shakespeare, de a-i lungi, complica și îngroșa replicile, de a aduce la lumină lucruri nespuse de el și înțelese doar de tine.
În încheierea piesei sale, Radu F. Alexandru ne face să mai auzim o dată vocea lui Hamlet. De dincolo de lumea celor vii, eroul ne îndeamnă să ne rămânem credincioși nouă înșine. Este marele sfat oferit de autor: dacă putem să nu ne trădăm, „restul“ nu e tăcere, ci un cântec plăcut auzului, puternic și inspirator. E cel care l-a îndemnat pe dramaturg să reinventeze piesa lui Shakespeare, conferindu-i un nou profil mamei lui Hamlet. Și asta pentru că, adeseori, în logica stranie a urmașilor lui Shakespeare, atunci când trăim o viață plină de chinurile dezbinării sufletești, noi nu suntem numai Hamlet, ci și Gertrude.