Poem de dragoste
Lasă-mă
dezbrăcat în pielea goală
să stau în genunchi în fața ta și
lasă-mă
să mă bag sub rochia ta și acolo
să fumez un pachet de țigări!
Să fumez și să descriu cu voce tare,
ca și cum aș vorbi la radio,
cum fumul ieșit din plămânii mei
îți încolăcește pulpele și genunchii și coapsele,
și cum picioarele tale albe se fac ruginii.
Iar când rochia ta începe să vibreze
ca un mare difuzor, tu
crezând că ceea ce vorbesc eu sub rochia ta
se transmite la radio în toată țara,
să prinzi între degete un nasture de la bluză
și să-l răsucești ca pe un buton,
ca să dai mai încet volumul vocii mele.
Oho, lasă-mă să-ți scot din piciorul drept pantoful
și, ca pe o scrumieră, să-l umplu de scrum și chiștoace.
Și să-ți descriu cu voce tare degetele înfiorate în iarbă
și cum fumul tot mai gros, ca negura,
îți acoperă tavanul roz al chiloțeilor,
cum, încet, încet fumul te ridică printre blocuri de la pământ.
O, ce minunată priveliște:
un clopot roșu cu două limbi ruginii înălțându-se spre cer,
o parașută roșie în mijloc cu două picioare
care urcă în loc să coboare!
Eu, cu fumul ultimei țigări încolăcit ca o funie în jurul gâtului,
să atârn ca un spânzurat de piciorul tău desculț
și așa să mă înalț
și să te ajung tocmai când să intri în nori,
să te iau de mână și să te ajut să cobori.
O, ce minunată priveliște:
o femeie în rochie roșie, desculță la un picior
și un bărbat în pielea goală, ținându-se de mână, tăcuți,
pășind pe sub nori încet, ezitant,
pășind prudent,
ca și cum ar coborî pe o cărare de munte.
Să te rușinezi crezând la un moment dat că aude toată țara ce vorbesc
eu de sub rochia ta.
Să prinzi un nasture de la rochie între degete și să-l răsucești
Ca să-mi dai vocea mai tare sau mai încet.
Să te înalți ca o parașută desculță la un picior.
Eu să mă prind cu mâinile de firul de fum de la ultima țigară și să urc
la tine în nori
Să te iau galant de o mână și să te ajut să cobori.
Ca și cum am coborî o cărare de munte.