Zile din viața lui Oblomov de la Oradea

Trupul și hrana poeziei lui Ioan Moldovan din Multe ar mai fi de spus (Editura Cartea Românească, 2019) sînt poetul însuși, ființa sa care, asemeni unui celebru personaj liric barbian, rupe din sine, din lungul șir al unor zile „domestice“ ce îi (re)compun biografia – „o înșiruire de mai mare mila“ –, pentru a le trece în fragmentele unui unic poem resti tuind, în lehamite, silă, lene și „o tristețe ce nu se mai lasă de noi“, chipul unui alt Oblomov: iată una dintre zilele sale: „Într-o dimineață m-am trezit bătrîn și fără nicio autoritate/ Magnolia în să a înflorit cărnos în praf și lumină/ Mierle de-acum un secol și mai bine fluieră sub norii noi/ Mă plimb cu flexul printre gravidele cu obrajii verzui-gri-gălbui/ Schimbăm politețuri, ca niște media tori de morminte/ Trîntim portiere, risipim bonuri fiscale și/ Corneluș mormăie: timpul doar aiurează, taică, se umple/ de sînge rău, cel bun înnegrindu-se. E apă-n sistem, trebuie/ să trag, să aflu ce va, iute se mai face seară/ Peste lumina de cenușă lumina de păpă die/ Ne dăm de-a berbeleacul prin ea doar o singură dată – așa,/ ca să fie:/ o urmă de praf din ultima stea“ (Mediatori). Dînd dimensiune unui timp care aiurează, dăruind, totuși, o urmă de praf din ul tima stea, zilele săptămînii și momentele lor se adună într-un jur nal al mainimicului, semnul distinctiv al poeziei lui Ioan Moldovan, textura, structura de profunzime și tema-pivot, încinse bine pe „grătărelul mainimicului“, cuvînt inventat chiar de autorul Însemnă rilor primitive pentru limbajul poetic de azi, cum, altădată, Cezar Baltag fixa aici înzadarul, iar Aurel Pantea, pe nimicitorul parolei negre a liricii sale.

Dacă în cărțile precedente, mai ales, în Mainimicul, Arta răbdării, Tratat de oboseală, Celălalt pește, Interioarele nebune, mainimicul era al unor „vite de povară“ înhămate la un „atelaj mincinos“, al unui domn de fontă care înghi te preajma, al inventarului sărac rămas după întrebări fără răspuns („Ce am trăit? Cînd?“, se întreba poetul în Feerii spaime), pentru ca, prinsă în conviețuirea cu mainimicul, ființa să lase lumina al bastră a vieții fără nume pentru lumina galbenă a existenței din „biata, fericita realitate“, învățînd ce este și ce se poate face cu aceasta, modurile ei de întrebuințare, în Multe ar mai fi de spus, într-o neschimbată vreme a rutinei, a lui același mereu repetat, mainimicul e, mai degrabă, o ființă vie care își cere majuscu la – Mainimicul –, a cărei biografie se scrie pe măsură ce se trăiește: dis-de-dimineața, cînd se deschid „caietul de Griji și caie tul de Nepăsări“ e a luminii pîlpîind în „trei lumînărele de ceară“, a vîrstei deja trecute și a studiilor despre floarea-soarelui, amiaza e a plînsului „fără grijă și fără rușine“, vineri nu sună nimeni la telefon și nimeni nu mă cunoaște în burg. Mișto!“, marți, în decembrie, se bea votcă și „nu mai vorbeam nimic“, ziua de mier curi se (pe)trece „într-o grădină de vară“ pentru a (re)găsi „singurătatea binecuvîntată“, duminică se transcriu „aceleași plîngeri și sumețiri“; astfel: „Planurile celor tineri – din care ești exclus. În schimb, e/ aceeași duminică, transcrii aceleași plîngeri și sumețiri/ În urechi – clipocitul acelorași soluții otrăvitoare. În schimb, timpul/ din orice loc – accesibil/ În prezent cugetătorul repetă înnebunit: fericire, fericire, fericire, în schimb/ în inima sa, melancolia și irecuperabilitatea/ Cum să fiu eu de ajutor deznădejdii vii a lor: în schimb, un pic/ de cafea cu puțin lapte în zi le ploioase, acum scrise corect/ mai elegant/ mai subțire/ mai dă-le-ncolo/ o, nișe, o/ tumuli/ o, scurte proze – Mainimicul și Programul Apollo/ Acestea sunt fapte/ în zile ploioase bătînd încă o vreme în piept“ (Nu vorbim niciodată necunoscutul).

Scriind/ trăindu-și jurnalul zile lor domestice, asemeni lui Iisus, călare pe asin, venind să dea pustietății „un folos“, o închipuire a „trupului întunecos“, dirijînd „bătăile de vînt din mările sferice“, cum se spune în Stingerea, poetul poartă un dialog sartrian cu Celălalt, „mai viu decît mine“ – „Mîine voi trimite un corb și un porumbel la drum/ să anunțe că eu sunt tu, sunt altul/ precum și că tu ești el“, scrie Ioan Moldovan în O veste bună –, într-o serie de unsprezece poeme cu titlul Dragă, epistole scrise de cel care (își) spune „sunt un vis al tău“, cu știri despre un spațiu devitalizat, pustiu și gol, într-un decor bacovian și cu o detentă metafizică eminesciană („cine mă pomenește/ ce mort frumos, cu ochii vii?/ masa-i pustie vremea-i ploioasă paha rele goale timpul trecut/ în urmă încă mai crește“ – Dragă): sînt știri de breaking news despre viața lui Oblomov sub o frunză de brustur: „Să ne fi condus și pe noi o stea, o idee/ Dar nu/ Fiece zi – altă frică, proaspătă/ altă trepidare, altă trepanare/ Tot sin gur/ în loc să fiu cu tovarășii de petrecere/ nesimțitorii/ de moarte/ Aici, sub frunza de brustur/ seara tîrziu noaptea spre ziuă/ tot mai descreierat/ mai dezsuflețit“. (Nișă). Carcasa rutinei, bana lului, lehamitei, silei, melancoliei și tristeții nu este ermetică, incasabilă, pentru că, iată, viața ce pare năruită acolo capătă brusc o extensie în imagini surprinzătoare, ca o alternativă, evocînd exodul petrecut cîndva în lume ori îndreptările dintr-un ghid tibetan rătăcit pe masa din bucătărie, printre cumpărăturile de la piață: „Încă de dimineață îmi pui în vedere ca nu cumva să ies/ să chiulesc/ Totuși am ieșit cu învoire de sus/ Am luat un singur cozonac – cu stafide/ Am cumpărat usturoi și gulii pentru o doamnă cu suprafețe aride/ Mere, portocale, clementine, pentru noi/ Am mai cumpărat pîine/ dar nu am stat la coada lungită pînă mîine de joi/ Și țigări kent lung/ Și legume/ A fost un exod în lume/ Apoi am ajuns tot în bucătărie/ Și abia la urmă am consultat ghidul tibetan să văd și eu/ ce reiese din toate acestea/ A reieșit că am o personalitate de slugă/ că prietenul mi-e ipocrit/ că dușmanii sunt șme cheri/ că în privința sexului sunt pentru energie/ și că, în fine, viața proprie/ e obositoare/ Precum marea“. (Viața proprie).

În același orizont, într-o zi care poate fi ca o „zăpadă peste brazi“, o sintagmă incoloră, inodoră, precum etcetera, fără să spună nimic prin ea însăși, capătă o al tă dimensiune, spre departele ghicit prin „înălțări într-o nacelă roză“, ca în Subiecte: ziua aceea nu e oarecare, nu e aceeași pen tru că etcetera se des-figurează în exclamația mirării de a descope ri altceva: „Nici n-a-nceput această zi/ nici n-a trecut ziua de azi/ Ce cade-acum e/ poate fi/ zăpadă peste brazi/ Tot mai pierit, mai oarecare/ mă pierd în sinea ei/ ca apa-n minele de sare/ Etcete ra e-hei!“ (Dragă): iar în călătoria cu nacela roză, pornită din energia lui „e-hei!“, ființa descoperă sentimentul de a fi o parte a Marelui Întreg, căruia trebuie să i se reintegreze, cum se spune în Partea, bea votcă, vin mănăstiresc, ruginiu și bere pe o terasă din Leipzig, soarbe miere de albine, cum mărturisește în Plaur, Postscris, Dragă, își face provizii cu „alimente primitive“ din Baudelaire, Eminescu, Bacovia, Ion Barbu, să-i ajungă pînă la Ultima Thule, regăsind-o acolo, poate, pe Constanța Buzea, poeta din volumul Ultima Thule: sintagma trimite la un topos vechi, uitat într-o (post)modernitate care își strigă prezentul neurastenic și își țipă viitorul improbabil, bîntuit de himere și coșmaruri apocaliptice: Thule era, pentru cei din vechime, tărîmul fabulos care marca limita de nord a lumii cunoscute (și poate că numele orașului și aeroportului din Groenlanda de azi tocmai asta vrea să aducă aminte: acolo, la Thule, vor fi ajuns cu imaginația oamenii de altă dată). Thule e, așadar, marginea, un topos și o temă care conferă, în bună măsură, parte din structura de profunzime a liricii lui Ioan Moldovan: „Ce-nseamnă graba asta? Aud?/ Ce-ar zice Oscar de ea?/ Ești terminat?! Nu fi zălud -/ Uite pe cer mai e-o stea./ Steaua EO, steaua ta/ Liniștește-te, frate, mîine/ între feliile arse de pîine/ lumina ei aburindă va sta./ Atît. De mîncat sunt destule/ pentru oricare petrecere/ și pentru orice popas./ Hai, termi nă! Ți-a mai rămas/ destulă vie lumină să secere/ ultimul lan din Ultima Thule“ (Graba).

Mainimicul din înalt, de departe caută și în Multe ar mai fi de spus unul dintre poeții remarcabili ai liricii noastre de azi.