Istoricii sunt ființe vetuste, avînd mintea pierdută în praf de relicve. Atracția față de vechituri îi pune în inadecvare cu epoca, rupîndu-i de încordarea clipei actuale. Oricît s-ar strădui să fie în pas cu vremea, un sorb de nostalgie îi scoate din modă, coborîndu-i în felia anacronică a trecutului răposat.
Din această categorie face parte Ioan-Aurel Pop: pofta cu care se cufundă în vestigii seamănă cu plesnetul cu care pescărușii se înfig în oglinda mării. Căderea în timpuri revolute e atît de adîncă, încît revenirea la suprafață o face anevoie, efortul de a se adapta dîndu-i un aer încurcat, de abulic copilăros. E îndeajuns să-i vezi chipul, cu acei ochi căscați privind țintă spre o himeră cețoasă, pe care o urmărește cu o bosă de nejucată uimire, spre a intui că insul are ceva dintr-un puber întîrziat. Un iz direct de naivitate luminoasă îi mișcă obrajii. O fizionomie mai despuiată de mina versată a ambuscatului uns cu toate alifiile cu greu poți găsi. Fața lui Ioan-Aurel Pop nu a apucat să se strice, nu a asimilit răul, de aceea nu știe să pozeze, spre a-și încropi un facies emerit, de savant copleșit de treburi epocale.
Mirat pînă la pragul imatur al candorii stinghere, istoricul e un cal breaz, un retrograd din încrengătura zăvorîților în convingeri atavice. La impresia țeapănă de căpos incorigibil mai contribuie obîrșia ardelenească, de unde umoarea încîlcită, de politețe rigidă, cu care își întîmpină semenii. Chiar dacă nu are încetineala protocolară a mocăitului din preajma Feleacului, o undă de migală simandicoasă îi tresaltă sub piele. Ioan-Aurel Pop este un pedant scrobit, din stirpea poligloților cu obiceiuri disciplinate.
Mai mult, descins din tagma cercetătorilor cu ifos conservator, precum cea a lui Gheorghe Brătianu, Alexandru Zub sau Florin Constantiniu, Ioan-Aurel Pop e un lepros cu toane inflexibile; lepros, fiindcă face imprudența de a intra în clenci cu ideologia stîngii; inflexibil, întrucît o ține una și bună cu ideile de drojdie ancestrală: limba, națiunea, etnia, creștinismul, educația. E ceea ce îndeobște se numește un intelectual cu aderență la fundament. Un fundamentalist cu abnegație față de patina rădăcinilor străvechi. Spiritul i se lipește de tradiție ca un cariu de lemn, mestecîndu-i asiduu ranțul lăuntric. În contra iconoclastului ce-și face din demitizare un principiu de interpretare, Ioan-Aurel Pop e un curator pledînd pentru zestrea de valori ce dospesc în istorie. Un custode îngrijindu-și parcela trecutului cu migala cu care paracliserul își veghează odăjdiile. Pentru prieteni, e un patriot, pentru adversari, un fascist. Apropiații îl socotesc un clopotar al dangătului românesc, dușmanii îl consideră un satrap fluturînd prapurul anacronic al națiunii depășite.
Mai mult, de cînd e președintele Academiei Române, o funcție efemeră al cărei rang, deși îi mănîncă nervii, îi conferă o notorietate ce le provoacă insomnie urîtorilor, istoricul e un țăruș tare. Înfipt în patrimoniul istoriei, Ioan-Aurel Pop e avocatul pledînd în favoarea instinctului național. Prin cuvîntul lui, o notă discordantă tulbură monotonia discursului de tip demitizant. E în el o abnegație statornică față de cauza națională, de aceea, în loc să răcească trecutul, acoperindu-l cu sarcasme dizolvante după calapodul lui Lucian Boia, Ioan-Aurel Pop îl încălzește, ridicînd ștacheta mîndriei colective. Istoria nu e știință, nici procedeu de debusolare sub pretext de dezvăluire a adevărului gol-goluț, ci mijloc de semețire a moralului gregar. Un istoric impersonal, care lasă documentele să vorbească „în chip obiectiv“, e o contradicție în termeni. E un alt fel de a spune că orice istoric este un agent de propagandă în numele națiunii căreia îi aparține. Tocmai de aceea a pleda cauza prezentului în numele trecutului este fie o chestiune de devoțiune, fie una de felonie.
Nu mi-l închipui pe Ioan-Aurel Pop făcînd arheologie. A săpa printre pietre, mărunțind temelii sub straturi de pămînt, nu-l prinde. În loc de a călca în șanțurile de la Histria, îl văd răsfoind incunabule mucegăite. Mi-l închipui ca pe un șoarece de bibliotecă în accepția nobilă: mistuie documente spre a le interpreta într-o cheie suficient de verosimilă ca, citindu-l, să te simți bine în pielea de român.
Însuși titlul volumului de față (Veghea asupra limbii române) îi dezvăluie vocația de custode al predaniei pe linie lexicală. Chiar dacă nu este filolog, Ioan-Aurel Pop merge la izvoarele limbii, cercetîn- du-i originea latină, trăsăturile morfologice, fluctuațiile de dialect, influențele dinspre limbile vecine sau aberațiile ivite prin mutilare incultă. Comparînd româna cu alte limbi, istoricul ne spune că Barometrul limbilor în lume, întocmit în 2017 de o echipă internațională de lingviști, este o ierarhie a limbilor planetei după cîteva criterii: număr de vorbitori, număr de traduceri, cantitatea de informație vehiculată, premii literare internaționale, anvergura învățămîntului universitar, prestigiul limbii, răspîndirea demografică. Potrivit acestor criterii, limba română este pe locul 15 într-o lume în care se vorbesc între șase și șapte mii de limbi. Înaintea ei se află: engleza, franceza, spaniola, germana, rusa, italiana, portugheza, japoneza, olandeza, suedeza, mandarina, poloneza, ceha, croata. După ea sunt clasate: sîrba, maghiara, coreeana, norvegiana, daneza, greaca, ebraica, catalana, finlandeza, turca, armeana, slovaca, bulgara, slovena, ucraineana etc.
Istoricul deplînge pierderea unor vocabule (merinde, păcurar, anțărț), laudă păstrarea altora (împărat), respinge calchierea cuvintelor engleze, critică deformările iscate de ignoranță (a carantina, a termometra, a implementa), atrage atenția asupra uzanței nefaste a ortografiei fără diacritice. Lectura cărții îți ridică în conștiință un adevăr pe care deseori îl uiți: româna este o limbă uimitoare, de o bogăție neverosimilă și cu un destin ce ține de miracolul supraviețuirii într-o zonă în care limbile neolatine nu au pătruns. Cea mai convingătoare dovadă vine din condeiul unui italian, Antonio Bonfini (1434-1503), secretar la curtea regelui Matei Corvin: „Românii se trag din romani, ceea ce mărturisește pînă în timpurile de-acum limba lor, care, deși se afla în mijlocul unor neamuri barbare felurite, nu a putut fi răpusă. Deși invaziile barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia și asupra poporului roman și asupra regiunii geților, ca și asupra Panoniei, totuși s-a văzut că nu au putut fi răpuse coloniile și legiunile romane care se dezvoltaseră de curînd. Înecate sub valul de barbari, ele mai emană limba romană și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atîta stăruință, încît îi vezi că luptă nu atît pentru păstrarea intactă a vieții, cît a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților și, de asemenea, ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor – că s-au mai păstrat încă pînă acum la daci și geți rămășițele limbii romane?“ (p. 77).
Doctă, încărcată de etimologii, împănată cu referințe istorice, cartea lui Ioan-Aurel Pop este o apologie adusă limbii române. „În cazul fiecărui om, limba maternă este unică, fiindcă ea este aceea pe care copilul o învață de la mama lui. Nu există aproape nimeni pe lumea asta care să poată exprima într-o limbă străină toate nuanțele pe care le poate spune în limba învățată de la mama.“ (p. 16). Cînd istoricul și-a publicat volumul, nu știa că în scurt timp limba latină avea să fie eliminată din învățămînt. Dacă ar fi știut, ar fi scris o diatribă împotriva aberației didactice care ne văduvește de întîlnirea cu matca etimică (etimon=origine) a limbii române.
La capătul cărții simți că pofta de a-ți vorbi cu grijă limba crește. E atîta frumusețe în litera ei, încît a o urîți prin neglijență e mai mult decît un delict, e o neobrăzare, dacă nu chiar o profanare. În ciuda inadecvării față de spiritul epocii, pe care îl înfruntă cu toane de intelectual conservator, Ioan-Aurel Pop e cu totul adecvat limbii române, în care se mișcă precum peștele în apă. Veghea asupra limbii române este actul de devoțiune cu care istoricul își celebrează limba.