În contra nimicnicirii de neam și limbă

Scriind de-a lungul anilor despre cărțile lui Ioan-Aurel Pop, am remarcat de fiecare dată eleganța limbii sale și claritatea argumentelor, mereu de bun-simț și atent documentate. Tot scrisul său, fie el academic ori eseistic, este rodul unei îndelungi meditații, al ruminării datelor acumulate în numele unei curiozități intelectuale ardente și al unei nobile stări de veghe în fața cuvintelor limbii. Căci, cum bine spunea D.D. Roșca, dacă gândurile tale sunt limpezi, cuvintele vor veni de la sine să le scoată la iveală în fraze închegate, logice, frumoase. Dar dacă gândul tău e facultativ, vorba ta va deconspira golul/haosul pe care îl adăpostești.

În toate cărțile, conlucrează mai multele ipostaze ale personalității sale complexe: istoricul, cel care ştie că „nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noștri, nu este fără rădăcini“; cititorul şi degustătorul de literatură care convoacă în argumentele sale marii scriitori; distinsul locuitor al limbii române, dar și cunoscătorul de latină, franceză, engleză, italiană, parțial de germană și maghiară, cât să poată vorbi în perfectă cunoștință de cauză despre locul limbii române între limbile lumii; Profesorul care și-a asumat, asemenea lui Vasile Pârvan, „datoria vieţii noastre“; ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii“, vorbind cu gravitate şi căldură despre legitimitatea sentimentului naţional; omul Cetăţii, mereu în miezul lucrurilor, prezență carismatică, de o urbanitate exemplară.

Starea de veghe fiind una dintre obsesiile mele – mintea lucidă față în față cu toate ale lumii mi se pare rostul cel mai de preț al omului și izbânda supremă –, iar absența ei, una dintre dureri, am citit cu o doză de implicare în plus Transilvania, starea noastră de veghe și tot astfel Veghea asupra limbii române (Editura Litera, București-Chișinău, 2020, 240 pagini). A veghea nu înseamnă doar a păzi un lucru de preț, o comoară, ci a-i scruta alcătuirile pentru a-i înțelege forța și menirea, pentru a-i asigura durarea, identificând neîntârziat devierile care-i știrbesc integritatea și-i subminează valoarea, dar căutând și căile cele mai potrivite de îndreptare. Veghetorul e minte trează, dar și deșteaptă, în ambele sensuri ale cuvântului, presupunând cunoaștere, înțelegere și putere de intervenție: „Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefirești, ocrotită părintește“.

Micul tratat despre și pentru limba română, cum l-aș numi, are o uimitoare cuprindere. În relativ puține pagini, concentrează mai multele perspective dinspre care se cuvine să ne apropiem de limba noastră. Cartea se deschide cu enunțuri esențiale despre însemnătatea limbii române: „Limba română este efigia cea mai pregnantă a românilor“, „cea mai importantă creație spirituală a poporului român“. Pentru a preîntâmpina obtuze acuze de naționalism, adaugă imediat: „Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri neprețuite. Limba română nu este o limbă excepțională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră!“ În mod firesc, istoria, limba și literatura română merită cercetate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenență. Căci Limbile și istoriile popoarelor europene – adică și limba și istoria românilor – sunt valori unice de cultură și de civilizație, pe care se cuvine nu să le obturăm, ci să le proiectăm în universalitate, cu statutul de tezaur al umanității“. O bună, corectă, cinstită cunoaștere a istoriei, limbii și literaturii propriului neam este cea mai bună cale înspre respectul pentru toate neamurile: „trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare și răzbunare, ci pentru destindere și înțelegere“. Dar aceeași cunoaștere ar trebui să fie și o cale de înțelegere de sine și de prețuire: „Evident, soarta limbii este legată inexorabil de destinul poporului român și, de la o vreme, al națiunii române, plasate și acestea sub semnul incertitudinii, al provizoratului, al neașezării și al autoflagelării. Românii – prin unii dintre ei – sunt mari «maeștri» în a se nimicnici singuri“. Tratatul se scrie tocmai în contra nesăbuitei nimicniciri.

Puternic instrument de socializare, limba este garant al apartenenței: „Nu poți fi român, dacă nu vorbești românește, deși poți vorbi românește fără să fii român“. Limba este marca cea mai pregnantă a identității noastre. „Limba este ca un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare odată cu poporul care a creat-o“. Pentru Eminescu, despre care Ioan-Aurel Pop a scris pagini memorabile, limba este „măsurariul civilizației unui popor“, căci „limba și legile ei dezvoltă cugetarea“. Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică și de sânge, considerând limba un organism viu și supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate. În Limbă și națiune, Sextil Pușcariu afirma tranșant legătura strânsă dintre limbă și toată viața unui popor: „Între limbă și cei ce o vorbesc există un raport de influență reciprocă. Nu numai omul e stăpân pe limba lui, ci și limba e stăpână pe cei ce o vorbesc, silindu-i să urmeze cu gândurile lor drumurile bătute de înaintași“ și să ducă, pe cont propriu, gândul mai departe. Primită de-a gata, cu toate legile mocnind în istorii și etimologii tainice, cu un rest niciodată elucidat până la capăt, limba se cere asumată de fiecare rostitor în stare de veghe. Cu trimitere la versuri din „Zburătorul“ lui Heliade-Rădulescu („Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei/ Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat“), Ioan-Aurel Pop explică sensul cel vechi al verbului „a fi deștept“, adică a fi treaz, „de veghe“, „veghetor“.

Micul tratat continuă cu excelente eseuri privind apartenența noastră la romanitate, cu argumente detaliate pe înțelesul tuturor: „Această persistență la români a etnonimului latin Romanus își are, desigur, cauzele sau motivele sale. Primul motiv ar fi izolarea de celelalte popoare romanice, care aveau interesul practic să se diferențieze între ele; românii s-au putut numi mereu romani, fiindcă nu puteau fi confundați cu nimeni, nemaiexistând popoare romanice vecine directe cu ei“. Rezumând, „românii sunt urmașii romanității orientale și singurii reprezentanți actuali ai acesteia, iar mărturia supremă a acestui fapt este chiar limba lor, din care face parte și numele lor, purtător în sine al amintirii Romei. Românii sunt romanii de la Dunăre și de la Carpați, așa cum francezii sunt romanii dintre Alpi, Atlantic și Pirinei, doar că românii au păstrat nu numai limba latină (transformată, firește), ci și numele romanilor“.

o secțiune consistentă ar putea fi pusă sub semnul lui „a sta de vorbă“, care înseamnă a te opri în loc pentru a țese vorbe pe marginea unei realități care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz și cuvintelor să fie, să-și excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificații noi. Profesorul Ioan-Aurel Pop se oprește în loc pentru a amănunți, cu exemple și lămuriri, felurite întâmplări din viața cuvintelor, atrăgând luarea aminte și asupra primejdiilor ce le pândesc. Corectitudinea exprimării nu e deloc neînsemnată și nu poate fi nicidecum o scuză faptul că „oamenii înțeleg oricum despre ce este vorba“: „Publicul are nevoie de preciziune, de claritate și de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni dintre cei care o vorbesc facultativă în privința formei ei“. Folosirea greșită a unor cuvinte poate stâlci ori compromite chiar percepția faptelor și evenimentelor istorice: „Din logo-ul Centenarului Unirii, mulți români au înțeles că România are 100 de ani; și nici nu este chiar de mirare. Ce să înțelegi, dacă nu ești cunoscător, din formularea «România 100» sau «100 România«? Or, noi am marcat, în 2018, împlinirea a 100 de ani de la unirea provinciilor românești cu România, și nu de la formarea României. Este vorba despre suta de ani trecută de la Marea Unire sau de la desăvârșirea statului unitar român. Țara sau țările cu numele de România sau Țara Românească (cele două noțiuni sunt sinonime), ca entități politice și teritoriale, există de peste un mileniu“.

mare iubitor de cercetări etimologice (îmi amintesc admirabila conferință pe care a ținut-o la Filiala Cluj de Ziua limbii latine, în urmă cu câțiva ani!), aduce în pagină nenumărate exemple („Cuvintele sunt tulburătoare mărturii, vorbind despre latinitate și despre conviețuirea noastră cu ceilalți, despre conservarea identității“). De pildă, prezența vie în graiul oltenesc a perfectului simplu, conservat aproape ca în limba latină (fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt sau fuere) nu e de ironizat, căci e un „tezaur lingvistic identitar arhaic“. De văzut, apoi, etimologia lui „anțărț“, provenit din annotertio, adică „anul al treilea“. „Termenul vine din cea mai directă latinitate și arată păstrarea neîntreruptă în limbajul popular colocvial românesc a unei formule romane străvechi“. Și „amăgire“ – tot latin, dar „provine, se pare, dintr-o sintagmă veche, având în centru substantivul latinesc magus (preot păgân), provenit din grecescul magos. Până la un moment dat, spre finalul antichității și începuturile lumii medievale (prin anii 400-600, d. Hr.), termenul respectiv trebuie să fi fost admagire, formă din care se poate deduce mai ușor originea, aflată în expresia ad magos ire, adică «a merge la magi». Credem că prin secolele IV-VI, când mai erau destui traco (daco)-romani, care nu primeau învățătura creștină de la preoții rânduiți și continuau să meargă la vechii «magi», acești «rătăciți» erau ostracizați, priviți uneori cu înțelegere și compasiune. Ei erau niște «amăgiți», atrași pe căi greșite de către servitorii cultelor vechi“. Și așa mai departe.

Chiar dacă, vai, nu se mai poartă vorba „ai carte, ai parte“, Ioan-Aurel Pop nu-și pierde încrederea în rosturile ei: „Cartea pare în amurg, dar, înainte de a fi drastici, se cuvine să așteptăm măcar alte cinci secole, spre a compara destinul noilor tehnici cu destinul magistral al cărții. Cărțile nu vor muri niciodată din lumea noastră omenească, indiferent de forma lor, dintr-un motiv foarte simplu: fără ele ne-am pierde esența umană și am deveni obiecte sau ființe moarte“. Ațipite în ignoranță. Sunt trecute în revistă cele mai frecvente greșeli de limbă ale prezentului. Toate, probe ale suficienței fudule, ale unei cunoașteri superficiale a limbii, ale unei spoieli de cultură: „De exemplu, in nuce (literal, «în nucă») înseamnă nu «la origine», ci «condensat» sau «în formă restrânsă»; ad-hoc (literal, «pentru aceasta») înseamnă «pentru acest scop» sau «cu un scop anume“, și nu «improvizat“, «spontan“ sau «insolit“; ab initio (literal, «la început“ sau «inițial») înseamnă «de la început» și nu se poate scrie ad initio; grosso modo înseamnă «la modul general» sau «în linii mari», și nu altceva, de genul «la modul grosolan», cum l-am auzit pe un semidoct explicând; cum grano salis (literal, «cu un grăunte de sare») înseamnă că o idee, o spusă a cuiva, o ipoteză etc. trebuie luată sau privită cu o undă de umor sau cu o anumită rezervă/ îndoială sau ca pe o ușoară exagerare“.

Limba nu e doar un instrument, ci și depozit și formă a gândirii. Pentru ca această informație să devină fertilă, e nevoie de Învățători. De „luminători“, cum spuneau ardelenii de odinioară. De o Școală adevărată care să-l trezească pe omul ațipit sub povara vremurilor haotice. Ioan-Aurel Pop își încheie veghea pe un ton amar: „Multe erori de limbă sunt legate de lucruri simple, care ar fi trebuit să fie cunoscute din școala primară și din gimnaziu. Dar, pentru o asemenea cunoaștere, este nevoie ca școala să fi fost făcută cu seriozitate“. Micul tratat ar merita inclus în lista instrumentelor de căpătâi ale școlii de azi. Nu mă întrebați, vă rog, „care școală?“.