Ce înseamnă Amintirea poetului? A poetului, a poeziei sale, a felului de a rămâne în lume? Ce rămâne, pentru noi, pentru biografia noastră, Poetul? Ce a însemnat, pentru mine, Ion – încă nu Ioan – Alexandru, se întreabă Vasile Dan. Din ediţia de Opere a lui Ioan Alexandru, vol. I şi II, realizată de Alexandru Ruja extrage poeziile lui Ion Alexandru.Vasile Dan scrie un „Cuvânt înainte“ care e o „autobiografie“, o „mărturisire“: cum a devenit el, Vasile Dan, poet. Cum a fost alături de poezia lui Ion Alexandru şi de ce a rămas alături de el. Alături de care poezii ale lui Ion Alexandru a rămas. Scrie Vasile Dan:
„Anul 1973 este pentru Ion Alexandru ultimul în care va semna astfel poeziile sau altfel sau alte texte literare. Din acest moment, mai exact de la Imnele bucuriei (1973), implicit până la decesul său dramatic din 16 septembrie 2000, îl vom întâlni doar pe Ion Alexandru. Cele şase cărţi de Imne şi alte poezii de prin reviste, de prin aceeaşi perioadă, poartă odată cu această nouă semnătură amprenta noii sale fervori mistice revelate. Previzibil, ele au fost repede apropriate de mediile ortodoxe bisericeşti mai mult decât de istoria şi critica literară“.
Cum se desparte Ion de Ioan Alexandru?
În antologia lui Vasile Dan la loc de cinste stau poemele lui Ion Alexandru, între care şi Amintirea poetului: „Despre poeţi numai moartea poate vorbi,/singură moartea ştie despre ei câte ceva./…/ Prăpastia cine s-o sape dacă nu poetul? Cine să cadă-n ea dacă nu el?/ Cu ce drept trezeşte graiul meu/armele tale cufundate! /poetul – coroană de spini pe fruntea generaţiei“.
Anunţă Amintirea poetului o convertire? Vasile Dan alege din Infernul discutabil, alături de Amintirea poetului, Elegie, Figuranţii, Dealuri, În aşteptare, Vatra focului, Zborul.
„Cei doi Ion şi Ioan, deşi glăsuiau prin aceeaşi gură sunt poeţi distincţi. Oricât l-ai iubi pe unul, n-ai cum să nu dai, brusc, peste vocea celuilalt“, scrie Vasile Dan.
Antologia sa ne face să ne amintim de un timp al poeziei. Scriam că felul lui Ion Alexandru de a intra în literatură lasă , mai întîi, impresia că pierderea lui Labiş nu a fost irecuperabilă. E un adolescent inspirat care propune un discurs coerent, cu sunete din preajma lui Esenin şi a lui Labiş – poeţii care domină începutul anilor şaizeci în poezia românească. Retorica lui Labiş, modelul lui Labiş, idila – idilicul au marcat întotdeauna literatura Ardealului – fac o bună impresie în cenaclurile literare în care agresiunea noului val poate să neliniştească. E o prezenţă sărbătorească şi tinerii consfinţesc momentul sărbătoresc: citeşte Ion Alexandru, e un moment festiv, poezia poate să se reînnoiască. Inocenţa de demult, spaţiul mioritic ca Paradis sunt recuperate la pas de un poet a cărui viteză de creştere anunţă un nou Făt Frumos al literaturii. Să scriem că aceşti poeţi ieşiţi afirmaţi la începutul anilor şaizeci trăiesc frenezia succesului. Manifestul poetic al lui Ion Alexandru se intitulează, polemic şi paradoxal, Beau lapte. Poetul nu bea absint, votcă, alcooluri tari, ci lapte: „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori/ Că-i prea bun laptele şi proaspăt – cum să spun,/ Parcă beau soare amestecat cu nori,/ Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!// Beau lapte din şiştar cu botul, zgomotos./ Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de plăcere,/ Mă simt în seara asta nespus de bucuros/ Şi freamăt de iubire şi putere.// Mă laud cu aceasta – ştiu – sunt un lăudăros,/ Aşa-s toţi ardelenii şi poate le stă bine,/ Când şi-au găsit filonul şi pare viguros/ Îşi ies din minţi cu toţii – ascultă-mă pe mine;….“. Urmează petrecerea, banchetul fratern al celorlalţi, al victorioşilor: „Căciulile se-neacă smintite în tavane,/ Horinca ardeleană întunecă mărgele,/ Femeile bronzate pe ţâţe, frate Ioane,/ Te trag de după masă şi să fii om cu ele.“ „Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun“ e un refren care poate fi auzit, în alte variante, în poeziile volumului cu care Ion Alexandru intră în literatură. Cum să vă spun e întrebarea definitorie pentru statutul scriitorului tânăr. E anul debutului editorial, 1964.
În a doua jumătate a deceniului al şaptelea Ion Alexandru tipăreşte volume-eveniment, viziuni ale unei lumi care respiră altfel. Fiecare reia teme din cartea de debut – cu o energie nouă . Dacă „aşa-s toţi ardelenii“, înseamnă că „a fi ardelean“ înseamnă a duce un gând până la capăt. Dacă eşti poet, dacă îţi trăieşti unicitatea de poet, trebuie să-ţi însemni cum se cuvine teritoriul: nu doar marginile, ci şi profunzimile lui. În al doilea volum, Viaţa deocamdată, poemul Origini sugerează mai clar descendenţa. E ardelean, dar nu numai atât: „Mă trag din neam străvechi de cântăreţi dieci/ în stranele bisericilor ardelene/ Todor, Simion, Vasile, Petre, Ion şi Pavel,/ ţăran cu şepci de oaie şi suman. /Petrecerile satului…Şi-acum ţin minte/vocea lor curată limpezind/ ferestrele-ngheţate în nopţile de iarnă“. Înaintaşii lui Ion Alexandru au fost în stranele bisericilor – şi-au trăit fervorile spirituale. Suntem pe verticala unei intimităţi pe care termen de referinţă ar putea fi grecii. Spiritul grec trebuie investigat într-un prim demers al „studiului» abisalului. Suntem în Infernul discutabil: Oedip este o descoperire care poate satisface setea de profunzimi, dar poate e şi semnul care poate semnifica dinamica vieţii interioare: „Înainte de a mă naşte eram vinovat/însă prea a fost târziu ca să se poată îndrepta ceva,/ mult mai devreme trebuia să mă dezmeticesc,/înainte de-a se fi hotărât întâia seminţie de profeţi să-şi depăşească stinsa nefiinţă,/m-am prefăcut că nu ştiu, că nu cred,/că totul ar fi ursit pentru un altul şi iată dezlegarea – să-mi recunosc vina/. Dar cui i-ar fi de folos?“
Vasile Dan renunţă la Oedip în selecţia pe care o propune. Înainte de Imne Ioan Alexandru (încă Ion Alexandru) publică volumul de Poeme. Apărut în 1970, Poeme cuprinde selecţiuni din Cum să vă spun, Viaţa deocamdată, Infernul discutabil şi Vămile pustiei.
Vasile Dan propune altă selecţie din volumele numite: ne propune poezia lui Ion Alexandru. Dar mai selectează din Vămile pustiei şi Ascensiunea. Vămile pustiei începeau cu poemul având acest titlu, poem dedicat lui Dumitru Stăniloaie: „Nu oricând se poate vorbi despre corăbii/Trebuie să te afli în faţa unei mari călătorii/ De mult aşteptată, de mult pregătită cumva,/ O călătorie fără de care nu se poate,/ Marea călătorie, marele tău drum./De mic te arunci şi creşti pentru el/ Îţi aşezi toate obiectele şi nădejdile,/ Toate dorurile şi puterile în acel drum,/ În acea corabie care iată că-ntr-o bună zi/ Se arată de neînchipuit în faţa ta.// Vine deci ziua fiecăruia şi corabia-i gata/ De marea călătorie, de aşteptata călătorie./ Totul e cum credeai – totul se întâmplă/Altfel. Îţi inchipuiai că va venii în zori… (….)“. Poetul e pregătit, ne sugerează, pentru ascensiunea către cetatea cerească. Antologia se încheie cu Imn etern dedicat lui Paul Miron. Poemul este şi datat: Freiburg, septembrie 1968- februarie 1968. Scriam altădată, pornind de la corespondenţa Ion (încă Ion) Alexandru – Paul Miron, că un rol (important?) în evoluţia spirituală a lui Ion Alexandru l-a avut chiar Paul Miron.
Antologia lui Vasile Dan ne propune o întâlnire a marelui scriitor cu un timp – o vârstă – a scrisului și cu o generaţie literară.
Ne propune o întâlnire cu Ion Alexandru. Ne atrage atenţia că alături de noi e un mare poet, de care, uneori, uităm.