Un joc pe care îl jucam în anii de liceu

Îmi aduc aminte un joc inventat și jucat de mine, la Suceava, în anii liceului. Mă opream pe stradă, într-un loc aglomerat, și mă uitam cu mâna streașină la ochi la cer. Unii trecători se opreau mirați și mă întrebau:

Se vede ceva?

Da, spuneam eu. Un disc de metal, la mare înălțime. Cred că e o sondă meteorologică…

Începeau și ei să scruteze văzduhul. De fiecare dată, cel puțin unul dintre ei exclama:

Ce sondă meteorologică, băiete?! E o farfurie zburătoare!

Treptat se adunau zeci de oameni. Eu mă extrăgeam dintre ei și îi contemplam de la oarecare distanță. Toți vorbeau cu însuflețire despre OZN, îl și descriau.

Odată m-am reapropiat de lumea adunată, ca și cum aș fi trecut întâmplător pe acolo, m-am prefăcut că mă uit și eu la cer și am exclamat:

Nu se vede nimic.

Era să iau bătaie.

*

Aveam elan și spontaneitate în tot ce făceam la acea vârstă.

În timpul anului școlar abia așteptam să vină vacanța de vară. Iar în timpul vacanței de vară abia așteptam să înceapă anul școlar. Mă îmbătam de farmecul fiecărui moment al vieții de atunci. Nu eram ca George Bacovia, sumbru și inadaptabil. Liceul nu mi se părea un cimitir al tinereții mele.

Dimpotrivă, îmi plăcea la școală. Aveam vocație de elev. La sfârșitul toamnei, pe când se apropia 15 septembrie, luam parte la ritualul pregătirilor pentru noul an școlar. Părinții mei ieșeau cu noi, cei trei copii, în oraș, ca să ne cumpere tot ce ne trebuia. Dacă eu eram, de exemplu, în clasa a noua, Sanda era în a șaptea, iar Florin – în a cincea. Ni se cumpărau, întâi, uniforme, din stofă subțire, bleumarin. Apoi manuale școlare (tata avea o listă, obținută de la școală). Nu exista obiceiul preluării de manuale de la cei mai mari cu un an.

Urma achiziționarea de rechizite, care îmi plăceau mai mult decât jucăriile. Ne înnoiam și ghiozdanul – un mic geamantan, care își păstra forma, nu sacul inform pe care îl văd, ca pe o cocoașă bleagă, pe spatele elevilor de azi. Încă înainte de a ieși din papetărie îmi rânduiam în ghiozdan: caietele dictando și cele cu pătrățele, maculatoarele (din hârtie cenușie, banală, pentru ciorne, pe care urma să scriem cu creionul), penarul, cu mai multe compartimente, tocul (condeiul) de lemn, penițele, călimara cu cerneală albastră, stiloul (de obicei unul chinezesc, cu pompiță și cu penița ascunsă – i se vedea numai vârful perfect rotunjit, de iridiu), creionul mecanic (dacă se găsea un asemenea miracol tehnic în magazine), creioanele, ascuțitoarea, radiera (guma de șters), sugativa, rigla (linia), echerul, compasul, raportorul (un semicerc de metal, cu diviziuni, pentru măsurarea unghiurilor), blocul de desen, creioanele colorate, culorile de apă (acuarelele), pensula. Acasă, nu mă mai săturam să examinez vrăjit această comoară, care mi se părea mai valoroasă decât aceea a contelui de Monte-Cristo.

Tata mai aducea, pentru toți trei copiii, hârtie albastră și etichete. Înveleam caietele în hârtie albastră, lipeam pe ele etichete, pe care scriam „Română“, „Matematică“, „Fizică“, „Geografie“ ș.a.m.d. Făceam asta cu mare plăcere, alături de frații mei și în întrecere cu ei. Ne ajuta și mama. Totul mirosea a proaspăt, era o atmosferă de sărbătoare.

În fiecare seară, până noaptea târziu, înainte de începerea anului școlar, citeam din manualele școlare, cu nesaț. Le parcurgeam integral, pe toate. Și țineam minte totul, lecție cu lecție. Ceea ce nu înseamnă că, ulterior, la ore urma să mă plictisesc. Abia așteptam să le cer profesorilor explicații suplimentare.

Am avut parte de profesori foarte buni (cu excepția celor de română). Eram captivat de explicațiile lor. Eram de nota 10 până și la matematică (detestată în general de pasionații de literatură), o surprindeam pe profesoară găsind soluții neașteptate la probleme dificile. Rezolvam probleme și în timpul liber, din plăcere. Nicio „materie“ nu-mi rămânea străină. N-a existat niciun eșec care să mă complexeze și să mă facă să antipatizez școala.

S-a întâmplat însă altceva. Au apărut în sufletul meu o dorință de depărtări misterioase, un erotism difuz, o sete de libertate care nu mai încăpeau în spațiul unei săli de clasă. Asta s-a întâmplat înainte de a împlini șaisprezece ani. Avusesem, până atunci, numai note maxime la toate disciplinele. Citisem, cu ardoare, sute de cărți. Scrisesem caiete întregi cu poeme și îmi doream să fiu recunoscut ca poet de oameni serioși, cu costum, cravată și o dicție cultivată. Și iată că pe neașteptate, fără ca eu să urmăresc asta, m-am schimbat.

Stăteam în sala de clasă, cu coatele pe băncile de lemn scrijelate și mâzgâlite de elevii dinaintea mea, și mă înnebunea gândul că la numai câțiva pași existau dealurile cu iarba unduită mereu de vânt, pădurile fremătătoare, norii lent alunecători pe cerul albastru. Toată știința din manuale și din mințile profesorilor mi se părea neînsemnată și zadarnică în comparație cu viața care pulsa amplu în afara școlii. Mă uitam și la fetele din clasă, cu sânii care împungeau tulburător stofa ieftină a uniformei, cu bentița albă legată astfel încât să le țină gâtul dezgolit și să le evidențieze urechiușele frumos desenate, cu obrajii inundați de roșeață la orice aluzie mai îndrăzneață a mea. Pentru mine fetele erau și ele „natură“.

Nimic, nici lanțurile nu m-ar fi putut ține în clasă când simțeam chemarea existenței necuprinse. Până și o șopârlă de pe ruinele încălzite de soare ale Cetății lui Ștefan cel Mare mi se părea mai importantă decât înlănțuirile de hexagoane desenate pe tablă de profesoara de chimie.

Drept urmare, plecam fără explicații de la școală, nu înainte de a câștiga repede, în cele zece minute ale câte unei pauze, adepți. Eram elocvent. La nevoie, foloseam și autoritatea morală a lui Eminescu (mereu activă la Suceava) recitând: „În zădar în colbul școlii,/ Prin autori mâncați de molii,/ Cauți urma frumuseții/ Și îndemnurile vieții,/ Și pe foile lor unse/ Cauți taine nepătrunse/ Și cu slovele lor strâmbe/ Ai vrea lumea să se schimbe./ Nu e carte să înveți/ Ca viața s-aibă preț –/ Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește.“

M-am transformat deci, în câteva luni, într-un personaj desprins parcă dintr-un roman al lui Jack London. Ars de soare, cu părul încâlcit de vânt, mirosind a fân și a fum de țigară și având privirea reglată pentru orizonturi vaste, veneam, când veneam, la școală ușor plictisit, cu un fel de duioșie față de profesorii care jucau mereu același rol, în timp ce în lumea largă se trăia. Bineînțeles că nu aveam dreptate, bineînțeles că eram enervant, dar atunci nu mă puteam opune erupției de viață din sufletul meu.

Mă îmbătam de sentimentul măreției, când mă aflam sub cerul liber (sau când convingeam o fată să se trântească alături de mine într-o căpiță de fân). Țin minte beatitudinea pe care am trăit-o mergând singur pe un deal, în plină furtună. Cămășa îmi fâlfâia pe umeri, agitată de vijelie, apa mi se scurgea pe păr și pe obraji, fulgerele năpraznice îmi luminau fața. Merită să te naști, fie și numai pentru a trăi un asemenea moment.