În preajma unor nume de seamă

Sub un titlu sideral, Constantin Trandafir ne înfățișează o serie de comentarii închinate unor autori români de prim plan. Străduindu-se a corela altitudinea valorilor cu „altitudinea lecturii“, pleacă de la principiul solid conform căruia „operele purtătoare de valoare sunt longevive atît prin ele însele, dar mai cu seamă prin concursul receptării mai proaspete și mai destoinice. Altfel spus, valorile suportă o revalorificare continuă care le întreține ființa“. O astfel de „revalorificare“ include ceea ce numim revizuiri, dar criticul apasă, din scrupul, o pedală a rezervei: „revizuirile cu orice preț și din pricini extraliterare sunt absolut contraproductive“. Evident, revizuirile pot fi ele însele revizuite, revizuirile revizuirilor la fel, astfel încît e dificil a le pune stavilă. Atari considerații dau în vileag natura exegezei practicate de Constantin Trandafir, care e o avansare prudentă, un elan controlat în vederea unei armonizări a criteriilor obiectivității cu, vorba lui E. Lovinescu, „temperamentul artist“ ale cărui note nu-i lipsesc. Obiectivarea are la îndemînă, în cazul de față, un larg orizont referențial. Adesea scriitorii sunt situați cu remarcabilă atenție în contextul nu doar al contemporaneității lor, ci și în cel al istoriei, inclusiv în varianta sa anticipativă: „Dosoftei are conștiința scrisului literar. Recurge, surîzînd, tot în registrul actual spus, la elemente de «textualism». Cum ar fi, de exemplu, tema fortuna labilis: «Unde li-i caldeenilor scriptura caldeiască,/ De care-n lume, fără moarte, gîndeau c-o să trăiască,/ Drept care s-a silit a scrie tot șirul de războaie,/ Care și ei încă au pierit de vînt și de puhoaie?»“. În legătură cu Neculce e menționată „impersonalitatea «rebreniană», «modern㻓, care nu prea are acces la tragic, în schimb scapă de retorica sentimentală și parvine în miezul artei de povestitor, portretist, cu o rară expresivitate a dicțiunii. Un scriitor în toată puterea cuvîntului, un precursor al lui Creangă și un foarte prețuit de Sadoveanu“. După cum Ioan Budai-Deleanu se bucură la rîndu-i de-o generoasă consecuție: „Una din cele mai izbitoare forme ale modernității în Țiganiada este folosirea metaficțiunii, formă de ficțiune care amintește continuu cititorului faptul că citește o lucrare fictivă. Deși asociată cel mai adesea cu literatura postmodernă (John Barth, Robert Coover, Kurt Vonnegut, Thomas Pinchon), utilizarea metaficțiunii se găsește și în vechime: Povestiri din Canterbury, Don Quijote, Cum vă place etc.“. Alecsandri e premergătorul unui alt moldav de top. „Relatarea sprintenă, dialogul suculent îl vestesc pe Creangă“. O ingenioasă piruetă în fața unui eseu maiorescian: „Prin poeți și critici nu se certifică decesul criticii literare românești, cum s-a spus, ci chiar nașterea ei; critica literară menită să continue, la un nivel superior, critica generală din fazele incipiente ale literaturii“. În „fuziunea dintre cugetare și poezie“ pe care o săvîrșește, Eminescu l-ar confirma, avant la lettre, pe Cioran, „cînd găsea că poezia față de filosofie reprezintă un plus de intensitate, că filosofii trăiesc mai mult în preajma categoriilor și mai puțin sau deloc în preajma lor înseși. Filosoful, dacă e mare, nu-i mai mult decît un «geniu indirect». Pe cîtă vreme poetul își asumă trăirea intensă, paradoxală, în relație cu palpitul de viață“. Nu mai puțin infirmîndu-l pe această cale pe André Breton, care socotea poezia drept „moartea intelectului“… Ajungînd la numele scriitoricești apropiate temporal de noi, Constantin Trandafir le receptează pe fibra lor estetică, nu o dată în chip definitoriu. Cercetătorul minuțios, circumspect, ușor ticăit uneori, îi întîmpină complementar cu ceea ce Marcel Raymond, pe care-l citează cu acest concept, numea „simpatie pătrunzătoare“. Ibrăileanu apare surprins în gestica sa de personaj: „Criticul e limbut, prolix din voința de persuasiune, insistă, își desfășoară armatele pe toate fronturile, ocolește, face mișcări capricioase, dar cu nerăbdare își împinge forțele pe obiectiv. Și în polemică vrea să fie complet: «Voi scrie cam mult, disproporționat cu importanța atacului», avertizează el într-un loc cu șiretenie de ager strateg. În altă parte, simțind că face ocoluri prea mari, se cenzurează, tot cu o manevră abilă: «Dar să luăm lucrurile sistematic». Uneori însă pornește de la o notiță insignifiantă și dezvoltă o pledoarie pe mai multe pagini, jucîndu-și lățirea cu un surîs subțire“. Nu o dată devenit intemperant, în contrast cu redutabilul interlocutor: „Polemistul e, cel mai adesea, grav și alarmist, incapabil de a-și stăpîni mîniile și nemulțumirile, făcîndu-se, de aceea, pradă ușoară cînd întîlnește un «imperturbabil» ca E. Lovinescu“. Arghezi e alăturat eterogeniei esențiale, tulburătoare a unui Borges: „Coexistă în arta amîndurora, împăcarea și neliniștea, viața și moartea, ființa și neființa, pe linia demarcației dintre zi și noapte, presimțirea unor zori metafizici. Și unul și altul vor să transforme întreaga lume în materie poetică, dar își dau seama de limitele umane“. Renunțarea la poezie a autorului Jocului secund are parte de înalte tangențe deschizîndu-se către mister: „Precum odinioară Mallarmé și Rimbaud, Ion Barbu atinsese marginea unde se întîlnea cu necuvîntul și urma «armonizarea» deplină – marele ideal modern moștenit de la clasici. (…) E ceea ce Barthes numește «gradul zero al scriiturii» – , neutralitatea pe care orice scriitor o caută deliberat sau fără să-și dea seama și pe care pe unii îi duce la tăcere (Blanchot)“. Lui Blaga, cel încă, din păcate, insuficient cunoscut peste hotare, i se asigură la fel o subtil elevată încastrare occidentală: „o invitație imaginară la elaborarea unei terapeutici prin imagine, cum ar spune Durand“, încercarea de-a ajunge la „un Anti-Destin (Malraux)“, „o metafizică a imobilității, ideea schopenhaueriană a veșnicei actualități, eventual monadologia leibnitziană“. Octogenarul Constantin Trandafir, domiciliat într-o modestă urbe provincială care-l umbrește, primească, pentru volumul aici prezentat și nu numai, omagiul subsemnatului.