LA LOCUL CUVENIT
Vezi, până la urmă, toate s-au așezat la locul cuvenit
Potolindu-se ca o apă învolburată până mai ieri
Când vâsleam văzduhul cu palmele în care
Topeam, arar, câte-o stea dătătoare de alte puteri…
Nisipul, tot mai gloduros, nu-mi mai mângâie genunchii
Altădată, gata să se-ndoaie, supuși
Sunetele se-aseamănă
Doar cu ele însele,
Nicicum cu o-ntoarcere de glas,
Cu vreun sunet de pași
Care să mai semene cu secunda în care tresăream
Cum tresar gângăniile
Amețite de lumina despre care nu știau că există…
Uite, e așa cum am spus:toate s-au așezat la locul cuvenit,
Cel care ar fi trebuit să fie
Este,
Nu celălalt, pentru care mi-aș fi uns aripile cu alifii
diavolești
…Dar, cine știe, poate aceasta e tihna pe care am vrut-o
Cum își vrea gospodarul ograda
Și hambarele pline,
Boabe-n pătule,
Vitele grase și sătule
Poate doar pentru asta
Nopțile se-aprindeau de la propriul întuneric
Așa cum aprinzi o țigară de la alta,
File albe sfidau încăperi
Nerușinat de ascunse în locuri pe care
Doar eu le putusem afla
Doar ziua deveneam ființa nevolnică
De care se loveau trecătorii-ntotdeauna grăbiți
Fără s-o vadă, firește,
Căci poartă pe creștet căciula năzdrăvană din poveste…
Dar, în sfârșit, acum, s-au așezat cum se cuvine, toate,
Râurile-n cercuri și pătrate,
Buruienile bine mirositoare…
Ori, poate numai mi se pare,
E doar totul recompus din oase
Lăsate la uscat, într-o nouă-nflorire,
La o nouă ardere, mai altfel, mai subțire,
Mai multă făclie decât lână-n fuior…
Dar, oricum, e liniște…Toate s-au așezat la locul lor….
POEM DE IARNĂ
Mireasă perpetuă-iarna
Își apride singură făcliile de ger
Spre care se-ntind mâinile
Dezmorțind între noi un ținut efemer,
Mutând crivățul mai spre ferestrele-n care
Nu se-arată nimeni și nicio perdea nu tremură,
Nicio privire nu întorc orașului
Pierdutele mări migratoare…
MĂRTURISIRE
Bine era să se tragă linie
După ziua cea mai fericită
Să nu mai urmeze și altele, ale altora
Chiar dacă mai mărunte, mai neînsemnate
Să fi fost eu ultimul admis
După un examen mai greu decât viața.
AUTOPOEM
Mi-am închipuit păduri.Și pădurile sunt,
Iată,
Funingini aurindu-se, fremătând
În afundurile dulci și amare
Nările adulmecă
Urmele celor despre care s-a spus
Că au murit în locul meu, odată,
Acolo unde zmeurul își închină, cu fiecare bob
Dureri necesare.