Astă-seară (adică astăzi-dimineață) sunt de părere (în sfârșit, am una, în materie) că un scriitor e dator să-și țină o evidență — rezervele îl privesc — a gândurilor, oamenilor și întâmplărilor de la o zi la alta, sau de la un timp la altul. În primul rând, pentru el este un mare exercițiu de sinceritate «dozată», nu ca conținut (ca, co), ci ca «selecție». E o gimnastică -«suedeză» a fizicului creației, aceasta privită în postura de ființă. Figuri puține, în timp scurt. Făcută regulat, îi întreține suplețea «persoanei» în chestie, îi dă «apetituri» în mușchi și încredere (auto încredere, mai bine-zis) în ținuta cu care circulă în cotidian. (Un om care face gimnastică dimineața merge altfel pe stradă decât unul care nu-și mișcă brațele nici măcar ca să se spele pe față.) Pentru alții, însemnările acestea pot deveni «documentul», nu atât asupra persoanei care le-a redactat, cât asupra unui mediu și unui climat în care a trăit. De multe ori, în «jurnalul» unui scriitor citești o «epocă» (n-am alt cuvânt, mai restrâns, la îndemână), ca o carte. Și bine scrisă… Și-apoi, nicăieri mai mult decât în «memoriile» unui scriitor sau nu, viața nu se rezumă mai plastic și mai concludent, cu toate cortegiile ei de personagii, evenimente și mentalități. Cronicar al propriei sale existențe, «memorialistul» devine, fără să vrea, cronicarul contemporanului respectiv“.
Început la 42 de ani, jurnalul lui Tudor Mușatescu reprezintă cea mai importantă operă a sa de după 1944 și, mai mult încă, un text care, valoric, poate fi așezat lângă cele mai bune scrieri ale dramaturgului, cele care „rămân“, desigur; Panțarola (1928), Sosesc deseară (1931), Titanic Vals (1932), …escu (1933) și Visul unei nopți de iarnă (1937). Interesul notațiilor constă, mai întâi, în complexul psihologic, surprinzător pentru un om a cărui „mască“ a fost totdeauna jovialitatea, umorul, ironia cordială, afectând nu de puține ori frivolitatea și superficialitatea; jurnalul este, și în cazul lui Tudor Mușatescu, un reflex al crizei în care se instalează existența scriitorului începând cu anul 1945: pe de o parte, nașterea unicului său copil și obsesia chinuitoare de a nu-l pierde, iar, pe de altă parte, căderea valorii „de schimb“ a textelor dramaturgului în noul context social, politic și cultural, când autorul lui Titanic Vals se vede marginalizat, silit să caute alte mijloace de subzistență decât scrisul. Din vastul proiect amintit mai înainte, datat „luni, 7 iunie 1948“, prozatorul va reține, mai ales, valoarea de document uman a jurnalului, lăsând lectura epocii, a mediului și climatului în care a trăit pe seama competenței viitorului său cititor; având o destinație precisă (posterității — spune autorul — „îi sunt destinate aceste notițe, jucării ale nopților mele de copil bătrân, care și le confecționează singur, pentru marea singurătate a copilăriilor tardive“; și aceasta pentru că „scriitorul adevărat, liber, proiectat din el însuși în operă și în timp, are nevoie de «public», cum are nevoie calul de ovăz și slujba popii Moisescu de la Biserica Domnească, de enoriași“), însemnările din caietele dramaturgului răspund — cum s-a văzut — unei obligații profesionale, de la care scriitorul nu înțelege să abdice în pofida (tocmai în pofida) asprimii vremurilor deloc propice profesiunii sale, creației adevărate, vizând, deopotrivă, o anume strategie a raportului insului cu istoria, cu „împrejurările“; strategie obișnuită pentru majoritatea celor „vechi“ în noile condiții de după 1948: jurnalul e „un scut invincibil“ de care, altădată, nu fusese nevoie, expresia „secretă“ a vieții interioare care dublează acum existența publică.
Rămas aproape singur dintre cei „vechi“, Mușatescu consemnează în pagini nostalgice dispariția, pe rând, a reperelor lumii de altădată ce îmbracă acum, atât cât a mai supraviețuit, hainele pitorescului; altele sunt lucrurile firești și, odată cu metamorfozarea structurilor sociale, se schimbă definitiv peisajul cultural, iar boema care a născut, în fond, „mușatismele“ se pierde și ea în iluzia derizorie a prelungirii unui „Montmartre autohton defunct, dincolo de decesul lui“: cu fiecare „ieșire“ în oraș, personajul acestui jurnal constată cu tristețe prăbușirea unei lumi și pierderea acelei geografii particulare a boemei bucureștene interbelice, care devenise, nu se putea altfel, spațiul său de identificare. Umorul și exuberanța dispar o dată cu „gașca“ și cu „vremea“ sa; gândul sinuciderii îl persecută tot mai frecvent (Mușatescu se gândește serios la un revolver, un tub cu pastile de otravă sau la „formula ligheanului cu mangal în jurul căruia să adun pe toți care îmi sunt dragi“), existența intrând sub zodia singurătății „care doare“ și a „parfumurilor“ disperării. Jurnalul oferă spectacolul trist al căderii unei lumi și al schimbării sensului de evoluție a unui destin ce părea pentru totdeauna fixat între luminile sălii de spectacole, cu aplauzele spectatorilor și zâmbetele confraților invidioși, agapele la „Dobrică“ și petrecerile de pomină în compania tovarășilor de boemă; textul intim nu este însă doar „ecoul“ acestor prefaceri care nu aduc nimic bun „vechiului“ Mușatescu, ci descoperă o radicală schimbare de registru artistic; umorul trece în ironie, adesea agresivă, cu accente ale sarcasmului, iar scriitorul caută acum motivația „lucrurilor triste“ pe care le scrie.
„Scutul invincibil“ al jurnalului constituie ecranul pe care personajul îl așază între interioritatea sa bântuită de neliniști, întrebări chinuitoare, de gânduri sumbre și realitatea deprimantă din jur; secvențele textului sunt secționate de amintiri, însemnarea zilnică se structurează pe un fir de autobiografie, fragmentul devine „poveste“: refugiul în trecut, în durata luminoasă a „vârstei de aur“ este tot mai adesea căutat ca o salvare din prezentul (prea) dureros: textul jalonează mereu distanța dintre un astăzi derizoriu și un altădată al tuturor bucuriilor: „Astăzi m-am întâlnit cu cineva care venea de la Predeal și mi-a spus că «a-nceput să ningă la munte». Altădată, vestea asta, în octombrie bucureștean, ud, cețos, plin de noroaie pe jos și de burniță deasupra, m-ar fi umplut de bucurie. Și primul lucru pe care l-aș fi făcut, ar fi fost să-mi dau jos schiurile din pod… Mi-aș fi luat pe Kitty și băiatul, ca să suim, la Predeal, o săptămână de sănătate, o săptămână de fericire și o piesă de teatru, ca să ne scoatem cheltuiala. Acum, însă, când am auzit că «ninge la munte» — deși dimineața era caldă și însorită, cu veleități estivale — mi s-a părut că începe brusc să mă ningă pe spinare și că iarna m-a prins, prin surprindere, pe o potecă de munte, numai în pardesiu, cu câteva țigări în buzunar, dar fără chibrituri la mine… (s.n.)“ : acesta este scenariul pendulării protagonistului din jurnal între prezent și trecut. Tensiunea care caracterizează traseul intens circulat între aceste repere are însă și o altă semnificație, în ordinea calității actului scriptural: dacă altădată scrisul era exuberanță, joc, fericită conexiune între structura interioară a scriitorului și „comanda socială“, acum scrisul e (doar) o obligație profesională, o îndeletnicire primejdioasă, însoțind gândul de a-și curma viața, după ce se va fi pierdut „firul“ carierei și statutul literar din „cealaltă“ lume: a scrie sub stare de risc — aceasta este tema centrală a textului lui Tudor Mușatescu.
Dar particularitatea frapantă a jurnalului lui Mușatescu o reprezintă schimbarea totală a funcțiilor acestuia în orizontul existenței; dacă până acum textul intim, de la C. A. Rosetti la Octav Șuluțiu și Camil Petrescu, era un instrument de disciplinare a vieții, un mijloc prin care se constituia centrul structural în perspectiva dispersării în textura socialului, jurnalul lui Tudor Mușatescu dezvăluie procesul invers, de reașezare a eului în interioritate, de recul, de redimensionare a spațiului lăuntric după ce se va fi consumat, altădată, actul dispersării: „Scriu aceste «notițe», ca să am cu cine să vorbesc în nesfârșitele tăceri ale nopților mele singure. Ca să nu mă gândesc — în cuprinsul lor tragic — la altceva… Ca să mă apuce ziua, așa cum m-a pomenit: la masa de lucru… N-am nici un fel de plan pentru aceste notițe și se și vede din cele o sută șaizeci și două de pagini scrise până acum. Nu le îndrept către nici o destinație, alta decât sertarele viitoare cu «amintiri de familie» ale fiului meu. Scriu tot ce-mi trece prin cap, deasupra paginilor albe. Fiindcă (și aceasta i-o spun, personal, lui Bobiță) oricât ar fi de «disparat» acest «material», oricât de inegală, ori neexistentă «inspirația» sub semnul căreia a fost scris, oricât de tristă ori de naivă ar părea îndeletnicirea asta a mea — nouă și nocturnă — peste tot, în fiecare vorbă, în fiecare gând sau în fiecare imagine, sunt împrăștiat «eu»“.
Dispersarea pe scena socială și, implicit, în lumea literaturii nu mai e posibilă; rămâne șansa împlinirii ei în chiar spațiul destinat concentrării, în jurnalul intim: aceasta este, de altfel, și semnificația „rubricilor“ (Pro domo, Însemnări, Fapte diverse, Artificii pentru pomul meu de Crăciun, Memento), unele dintre ele cu un marcat caracter „public“, furnizând materia puținelor colaborări la revistele epocii. Jurnalul este ultima piesă în care rolul principal îl joacă autorul însuși — o „surâzătoare tragedie“, una fără happy-end.
__________
1 Tudor Mușatescu, Scrieri, VII—VIII, Ediție de Traian Radu, București, Editura Minerva, 1984.