Un modern tulburat

Dintre fețele modernității teoretizate de Matei Călinescu în cunoscuta sa carte Cinci fețe ale modernității, o critică la „ideea de modernitate“ ar putea să exprime, prin „opiniile“ sale, protagonistul din proza eseistică Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, apărută sub semnătura prestigiosului teoretician al literaturii înainte de a părăsi țara. Aș vedea în Zacharias Lichter, din perspectiva întrebării „ce se pierde atunci când ceva se câștigă?“, un modern tulburat în accepția înțeleasă de H.-R. Patapievici: „[…] decât să fii modern pur și simplu, mai bine să fii un modern conștient de răul aflat la pândă în formula modernității, adică un modern tulburat“ (Omul recent, Ed. Humanitas, 2001, p. 422). Bucureștean trăitor în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial (pe când se părea că timpul încă avea răbdare cu oamenii), Zacharias Lichter face figură de critic și de moralist al modernității.

Știm că, în epoca modernă, liberalizarea este asimilată, de regulă, comerțului și negustoriei. Schimbul de mărfuri are o desfășurare procesuală, în cadrul căreia omul modern are libertatea să facă ceea ce vrea cu marfa lui: să o lichefieze sau să o lichideze. Acest lucru îl înțelege și Zacharias Lichter, care, neajuns încă la vârsta majoratului, face ce și cum crede de cuviință cu marfa tatălui său. Își ajuta părintele – mic negustor ce ținea o dugheană de mărunțișuri – să desfacă, pe tarabele ambulante din piețe, o parte din marfa pestriță. Dar, într-o binecuvântată zi, lăsat singur, „fiul risipitor“ se simte dintr-o dată cuprins de „flacăra lui Dumnezeu“ și, aproape delirând, împarte pe gratis toată marfa în dreapta și în stânga.

Din păcate, generozitatea individuală de care este cuprins copilul Zacharias rămâne doar un simplu gest filantropic, făcut pe Bulevardul Filantropiei, care nu slujește la mare lucru societății zaharisite și, cu atât mai puțin, idealului de „generozitate“ al ideologiei comuniste, care a lansat îndemnul demoniac, ce se voia angelic, de a fi cât mai darnici (numai cu Statul, dacă se poate). Gestul fiului de negustor îmi amintește de acela comis de un personaj din teritoriul mărginașilor societății descris în romanul Groapa, de Eugen Barbu. În acel mediu proscris, a cărui vitalitate debordantă ascundea uneori aspirații spre puritatea înaltului, parlagiul Marin Pisică a devenit bolnav de o angelică bunătate. Descurajat fiind de faptul că nu și-a putut încropi suficient capital în vederea deschiderii unei mici inițiative private, el le dă pe toate pe una și împarte cu generozitate marfa patronului la care lucra.

Încă din anii adolescenței, Lichter se eliberase, în modul cel mai firesc cu putință, de tot ceea ce ținea de sfera lui „a avea“, prin izolarea sa de familie și de preocupările ei. Nu numai că a făcut respectivul gest de generozitate, dar va refuza să și muncească, având oricând acoperire faptică să mărturisească, asemenea lui Emil Cioran, că și-a propus să nu facă nimic toată viața și că aproape i-a reușit. Aceasta nu înseamnă că el repudiază ideea de a munci, ci doar că exprimă o formă a protestului și a revoltei sale împotriva spiritului de posesiune, care și-a pus sumbra pecete asupra oricărei activități constructive în epoca modernă. Așa se explică vocația acestui profet societal pentru sărăcie în sens platonician, nedatorată determinismului social și psihologic, ci încercării de a suspenda atracția posesiunii în favoarea plenitudinarului „a fi“. Înzestrat cu profunda vocație a cerșetoriei, Zacharias Lichter crede în existența unei legături indisociabile dintre cerșetori și hoți, nutrind în secret gândul de a fi un martir al înseși ideii de hoție. Este motivul pentru care el consideră că, dintre miturile moderne, puține sunt mai pline de substanță decât acela al banditului generos și manifestă o admirație nespusă față de acești paria ai societății pentru care furtul reprezintă o vocație, un înalt rost existențial.

Deși o misiune profetică presupune, în orice veac, efectuarea de călătorii evanghelizatoare pentru a se propovădui minunea cuvântului vreunei Bunevestiri, noul profet Lichter rămâne un sedentar convins. El condamnă preferința pentru călătorii a omului modern, dedat simplei curiozități și lipsei de responsabilitate. Odată ce și-a descoperit vocația spirituală, Zacharias Lichter, ca un adevărat spirit de stirpe socratică, nu a mai părăsit orașul, aspectele frumosului natural lăsându-l indiferent. Asurzit de vuietul mecanic al vieții moderne, el caută liniștea prin parcuri și, doar câteodată, cade pradă unui demon al deambulației (reminiscență ahasverică, de „evreu rătăcitor“), care îl determină să se îndepărteze doar de partea centrală a orașului. Dar deplasările lui nu trădează nimic din firea pragmatică a omului modern. Acesta privește lumea ca pe un continuu spectacol de varietăți și de aceea valoarea stimulatoare a relaxării turistice, ca și divertismentul, are drept scop creșterea apetitului de a munci și aprofundarea eticii protestante a muncii.

Civilizația modernă obsedată de ideea progresului este văzută de Zacharias Lichter ca o uriașă extindere a Imperiului prostiei. Involuția omului modernității marchează trecerea de la „a fi“, prin „a putea“, la „a avea“. Și aceasta, deoarece el se simte satisfăcut de idealul de progres continuu, în condițiile unei vieți prospere, de abundență a produselor tehnice și de consum. Ceea ce nu înseamnă că nu a devenit dependent și de confort: „În Imperiul prostiei, comoditatea e condiția primordială a oricărei activități, dar totodată valoarea și țelul suprem: nici un efort nu-i prea mare pentru proști când e vorba să se simtă bine instalați în ceea ce fac; la drept vorbind, ei nu acționează niciodată, ci se instalează într-o formă de activitate sau în alta, cu grija constantă de a nu se lăsa tulburați de nimic“. (Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Ed. Humanitas, 2016, p. 74).

Una dintre diversele opinii exprimate de Zacharias Lichter este aceea că oamenii care au cultul comodității, combinat întotdeauna cu cel al „funcționalității“, se tem de orice manifestare mai înaltă a spiritului, iar exemplul la îndemână îi este tânărul profesor de fonetică engleză Adrian Leonescu. Acesta ilustrează, printr-o șarjă dusă înspre caricatural, mecanismele interioare ale comodității: „Nefiind niciodată preocupat de ceea ce spune, ci numai de latura fonetică, el recurgea, în exercițiile la care se deda cu o voluptate nerușinat senzuală, la formule stereotipe și clișee, în mod exclusiv și aproape ostentativ“ (Ibidem, p. 71). Deși duce o existență igienică atât din punct de vedere mental, cât și trupesc, „ca toți oamenii care trăiesc cu idealul comodității, Adrian Leonescu e neliniștit că e neliniștit“ (Ibidem) și acuză un sindrom depresiv neurasteniform. Și totuși, el nu se plânge de niciun simptom caracteristic pandaliilor de care suferă, din când în când, personajul matein Pașadia, deși pare că este pe cale de a-i împrumuta unul dintre ciudatele obiceiuri ale acestui altfel de modern tulburat: „Mi s-a prescris odihnă intelectuală – așa că mâine plec la munte…“ (Ibidem)

Numai că, indiferent de prescripțiile recomandate, medicina s-a transformat într-o „știință“ care își evaluează progresele printr-o eficiență consemnată în bazele statistice. Iar aceasta, deoarece „sunt oameni care nici măcar să gândească nu pot decât cu creionul în mână“ (Ibidem, p. 88) și, la modul general, „chiar și atunci când vorbim, parcă am citi cu glas tare“ (Ibidem, p. 91). Pentru moderni, orice știință veritabilă este matematizată, după cum confirmă și matematicianul W.: „Lumea în care trăim, fără ca noi înșine să ne putem da bine seama, tinde să se așeze sub semnul tautologiei (s.a.), sub semnul lui Narcis devenit matematician” (Ibidem, p. 79). Afectată de o gravă maladie, știința medicală contribuie astfel la tentativa din epoca modernității de a înlocui viața autentică cu simple simulacre ale ei. Societatea modernă în întregul ei suferă de o adevărată psihoză a profilaxiei. Însăși curățenia și-a pierdut orice înțeles ritualic și a devenit, dintr-un factor activ la realizarea esenței purității, o simplă măsură de precauție igienică („feluritele opreliști alimentare, între care posturile, sunt interpretate astăzi ca un soi de prescripții empirice, ținând de preistoria higienei alimentare moderne“ – Ibidem, p. 120). Obsesia modernității legată de moartea lui Dumnezeu este astfel consemnată de protagonist: „de Dumnezeu te poți vindeca prin calmante și somnifere, prin gimnastică suedeză și excursii la munte – e cumplit!“ (Ibidem, p. 74).

Societățile moderne au un slab spirit de responsabilitate, care este înlocuit cu diverse forme ale cultului pentru risc, în cadrele căruia preponderente sunt jocul, competiția, spectacolul îndemânării și al forței. Dar în asumarea unor astfel de riscuri se păstrează numai mecanica, golită de orice conținut, a curajului, accentul principal căzând pe latura de spectaculozitate. Zacharias Lichter opinează: „Curajul, astfel conceput, își pierde grandoarea, nu mai exprimă voința inflexibil liberă a martirului, ci dexteritatea (plină de primejdii, e adevărat) a trapezistului de circ. Sfinții au fost înlocuiți de acrobați. […] A fi creștin, în epoca decadenței Imperiului Roman, era un curaj, nicidecum asumarea unui risc (care, chiar dacă exista, obiectiv – ca și frica – n-avea nici o importanță, era cu totul derizoriu în comparație cu înalta altitudine a curajului). Temperamentul meu este al unui fricos, dar spiritul meu respiră aerul pur al curajului“ (Ibidem, pp. 22–23).

Făcând parte din familia marilor excentrici automarginalizați în chip sistematic, protagonistul romanului Viața și opiniile lui Zacharis Lichter își dă seama că singurul mod de a înfrunta modernitatea este să nege principiile ei fondatoare. În acest sens, cred că o caracterizare sintetică a gândirii și a psihologiei acestui modern tulburat poate fi extrapolată din următoarele fraze: „Modernul tulburat este modernul care își dă seama că modernitatea este în mod esențial o afacere de inversiune a unor date tradiționale și că, asemeni exegezei inverse a Facerii, practicată de gnosticii primelor veacuri, modernitatea reprezintă un soi de exegeză inversă aplicată oricărei tradiții deja constituite. Prin urmare, problema modernității este contestarea tradiției. Din acest motiv, problema esențială a modernității este aceea că, în chiar clipa când prin ea ceva se câștigă, atunci, cu necesitate, ceva se și pierde“ (H.-R. Patapievici, op. cit., pp. 412–413). Aduc o completare: pentru Zacharias Lichter, în modernitate pierderile sunt mult mai importante decât câștigurile.