Encomie religioasă

Ce definește o femeie este ambiția de a sfida orizontala, ieșind din forfota statistică a ființelor de pripas. Cîtă vreme rătăcește amețită sub fascinația împlinirii de sine, ea va fi o victimă certă a hazardului sălbatic, sfîrșind în balta anonimă a făpturilor sleite. De aceea, scăparea nu-i poate veni decît prin trei calități: frumusețe, duh sau demonul intrigii.

În primul caz, femeia e luată cu ridicata spre a fi pusă pe galantarul de pofte al capriciului de prohab. E prada după care bărbații se smintesc alergînd pînă la epuizare. În al doilea caz, excesul de spirit o împinge între pereții reci ai chiliei monahale. E vestala stearpă, mîngîiată de binecuvîntarea ochiului divin, singurul bărbat la care rîvnește fiind rupătorul de pîine de la Cina cea de Taină. În al treilea caz, e vorba de geniul discordiei spărgînd armonia anturajului. E mironosița cu miere pe limbă otrăvind aerul din jur, spre a-i asmuți pe bărbați unul împotriva altuia. Prima e nimfa, a doua e călugărița, a treia e intriganta.

Pe Basarab Nicolescu îl preocupă primele două ipostaze. Oricum, văduvită de simțul destinului, femeia își găsește mereu ancora pe o orbită cu ștaif bărbătesc, ceea ce înseamnă că, fără acul de busolă al bărbiei hirsute, viața i se irosește în țîfne de autonomie civică. Amantul, stăpînul sau dușmanul sunt cele trei ipostaze prin care poate digera prezența ostilă a pintenului masculin. În căptușeala subînțeleasă a minții, ea poartă spectrul rînjitor al dușmanului atavic: bărbatul, privit ca un accident biologic pe care îl preschimbă în fetiș vrednic de a fi iubit, dacă nu în satrap osîndit să fie spurcat.

Femeile din cartea lui Basarab Nicolescu ascultă de regula orbitei masculine. Autorul reușește să le prindă în definiții precise, eliminîndu-le conturul vag. Cele șapte personaje, cărora autorul le face un portret de encomie sobră, sunt alese după prestanța în spirit sau după zelul în amor: una este zeiță (Artemis), următoarele trei sunt făpturi mistice (Vivia Perpetua, Marguerite Porete, Simone Weil), pentru ca ultimele trei să fie devoratoare de bărbați (Romany Marie, Marya Kasterska și Maytrei Devi). Mai mult, atins de pudoare funciară, Basarab Nicolescu le descrie în chip cast, fără maliții indiscrete, jude- cîndu-le cu precădere din unghiul duhului, deși ultimele trei plătesc tribut liubovului intens. Cu excepția zeiței Artemis, căruia nu-i poți găsi un pandant masculin decît în patima acerbă pentu vînătoare, celelalte se mișcă pe orbita bărboșilor: Hristos e zeul căruia Vivia Perpetua, Marguerite Porete și Simone Weil se închină, Brâncuși e idolul căruia Romany Marie îi poartă un cult, matematicianul român Petre Sergescu e fandacsia erotică a polonezei Maryei Kasterska, iar Mircea Eliade e obsesia smeri ­tei Maitreyi Devi, indianca căreia romanul omonim i-a dat în România o celebritate tot atît de mare ca indiferența cu care conaționalii derviși au privit-o în țara natală.

Ce surprinde în carte, dincolo de tonul elogios cu iz de laudă, e obsesia autorului pentru terțul inclus, un laitmotiv cîntărind cît o idee fixă. Basarab Nicolescu e un gînditor compulsiv: indiferent că scrie despre femei sau despre climă, se întoarce fatal la marota inevitabilă a temeiului din care se ivesc toate: distincția subiect – obiect stă pe temelia unui al treilea element, un terț ascuns din matca căruia se desprinde, de o parte, conștiința, de cealaltă parte, lumea. Unificarea părților se face prin mijlocirea unei felii primordiale căreia îi putem spune fără înconjur Dumnezeu, terț ascuns sau temei originar. Ceea ce înseamnă că dihotomiile tranșante, acele contradicții ireconciliabile în care mintea ne cade în mod fatidic, sunt iluzii ivite din ambiția de a trage linii clare pe harta lumii. În realitate, toate liniile culminează în albia omogenă a terțului divin.

O scurtă descriere a personajelor se impune. Vivia Perpetua (181–203 d. H.) a fost o martiră creștină din Cartagina, care și-a plătit prețul credinței prin aruncarea în arena cu fiare sălbatice. Cînd a fost întemnițată sub acuzația de erezie, avea 22 de ani și își alăpta pruncul. În celulă a ținut un jurnal în care descrie patru visuri cu tîlc mistic, pe care Basarab Nicolescu le comentează cu aplomb. E limpede că autorul îndrăgește nebunele cu țicneală mistică, în ale căror cuvinte obscure caută dovezi privind existența terțului ominos, a acelui Dumnezeu fără de care bîiguiala răpitei întru Hristos nu ar avea nici un sens.

Marguerite Porete face parte din aceeași stirpe: o zănatică întru Hristos, care a fost arsă pe rug la Paris, în anul 1310, pentru vina de a fi scris o carte despre treptele prin care trece sufletul spre a ajunge la Dumnezeu. Culpa de a crede că la întîlnirea cu Domnul nu ai nevoie de intermediari, nici de Scriptură și nici de Biserică, i-a atras anatema pe care și-a ispășit-o prin mistuire în flăcări. Expresia „aproape–departe“, cu care beghina (o pocăită care, deși nu era călugăriță, trăia după canonul de abstinență al maicilor) descrie prezența divină, îi provoacă delicii teoretice lui Basarab Nicolescu, întrucît oximoronul, în opinia lui, e ilustrarea fidelă a terțului inclus.

Simone Weil e mistica bolnavă de tuberculoză, pe care Hristos a prins-o în mreaja credinței în perioada interbelică. A trăit puțin, 34 de ani, dar a crezut mult, sub pacostea unei convingeri vizionare, în virtutea căreia apăsarea materiei poate fi anihilată prin levitația sufletului pe aripile lui Iisus. Weil scrie în dodii contradictorii, propovăduind desprinderea de patimi, însoțită de umplerea pe dinăuntru cu ardoarea lui Hristos. A fost o luminată zărghită, cu înrîurire mare asupra unor scriitori precum Albert Camus, Paul Ricoeur sau Gabriel Marcel.

Cu Romany Marie ștacheta duhului coboară, spre a lăsa loc amantlîcului prozaic. Iubita lui Brâncuși, una din multele codane care i-au trecut pragul atelierului avînd în minte un singur scop, avea să petreacă șase luni în brațele sculptorului la Paris, în anul 1925. Încordată și plină de gîlme certărețe, relația amoroasă a stat sub semnul imprevizibilului, putîndu-se rupe oricînd. „În fiecare dimineaţă îmi făceam bagajul de plecare, iar seara, la insistenţele lui şi ale inimii mele, îl desfăceam. Aşa că facerea şi desfacerea bagajului au durat… şase luni.“ (p. 81).

Cu Marya Kasterska intrăm în alcovul tihnit al amorului conjugal, scriitoarea poloneză căsătorin- du-se cu matematicianul Petre Sergescu (în variantă franțuzită, Pierre Sergesco). Românul fugise în 1946 de năpasta comunistă spre a se așeza la Paris, în mijlocul numeroasei diaspore românești. Aici o va cunoaște pe viitoarea consoartă, între ce doi legîndu-se o temeinică chimie de ordin matrimonial, în ciuda controverselor de ordin religios. Marya era catolică, Sergiu ortodox, nici unul nerenunțînd la confesiune de dragul celuilalt.

În fine, pe Maitreyi Devi, adolescenta care a avut bafta de a-i cădea cu tronc lui Mircea Eliade, de unde și consacrarea fără de care nimeni nu ar fi pomenit vreodată un cuvînt despre ea, Basarab Nicolescu a cunoscut-o la Veneția, în 1986, la un colocviu științific. Emoția cu care românul o descrie pe bătrîna gheboasă, al cărei singur merit e că, în adolescență, îi aprinsese călcîiele năvalnicului miop, emoția aceasta ține de frenezia cu care fizicianul proiectează nimburi îngăduitoare asupra unei făpturi modeste, din a cărei aură atrăgătoare nu s-a păstrat nimic. Poza venețiană, în care cei doi privesc radios la aparatul de fotografiat, ne înfățișează o mignonă stafidită, cu ten tuciuriu, fără nici o trăsătură aparte. Capitolul cu pricina e o mostră de bunăvoință auctorială, căci Basarab Nicolescu ne-o descrie pe muza lui Eliade ca pe o canonită care, iubindu-l toată viața, a trăit amărăciunea de a nu-și vedea sentimentele împărtășite. Cît despre remarca ei, cum că Eliade a mințit în roman cînd a scris că într-o seară Maitreyi i s-a strecurat în dormitor, remarca aceasta aduce cu observația obtuză a celei care cere literaturii să respecte adevărul biogafic. Eliade putea să scrie orice voia, fiindcă romanul e gen fictiv de expansiune neîngrădită a fanteziei, și nu film documentar cu imagini de arhivă.

Am lăsat la urmă capitolul pe care autorul îl dedică zeiței Artemis de la Muzeul Național de Arheologie din Atena. Statuia înfățișează un piept de femeie înzestrat cu 28 (sic!) de sîni, flancați de grifoni cu cap de vultur, trunchi de leu și urechi de cal. Textul e o mostră de speculație numerologică, autorul făcînd piruete, calcule, corelații geometrice în jurul numărului 28, spre a conchide că statuia este o ilustrare a puterii demiurgice a naturii. Un mare efort intelectual spre a rosti o banalitate.

Una peste alta, Basarab Nicolescu e un erudit politicos, cu obiceiuri curtenitoare. În femeie caută harul, nu frumusețea. Aparențele îl lasă indiferent, atrăgîndu-l nevăzutul ce fierbe în pieptul femeiesc. Atenția îi este îndreptată spre calități morale, dar nu spre nuri cu înrîurire fermecătoare. În ochii lui, femeia este un receptacul al harului (energie necreată, spune autorul), iar nu un soclu încărcat de calități voluptuoase. Iată de ce, în volumul Harul feminin, femeia e văzută din interior spre afară, și nu invers. E o apologie a grației interioare, în dauna celei percepute din afară, de aceea impresia cu care rămîi este că autorul leagă femeia într-un lanț de osanale cu iz religios.