În finalul unui Argument al volumului Scriitori evrei în cultura română, Răzvan Voncu își fixează reperele principale ale terminologiei pe care o folosește în carte și chiar în titlul acesteia: „Sunt dator, în fine, cu o precizare privind terminologia. Așadar: scriitor român de origine evreiască, scriitor evreu de limbă română, scriitor israelian de limbă română ș.a.m.d.? Având în vedere toate deplasările și metamorfozele prin care a trecut comunitatea evreiască din România în secolul de după 1918, am considerat că o formulă unică ar simplifica nepermis condiția celor care, la București, Iași, Ierusalim sau Haifa, au scris și scriu în limba română. De aceea, am folosit, de la caz la caz, sintagma care mi s-a părut cea mai potrivită, toate referindu-se la aceeași realitate.“ (p. 12). Cele trei formulări, la care se adaugă o a patra, cea din titlul cărții, nu sunt perfect sinonime. Un scriitor care a emigrat din România și s-a stabilit în Israel, continuând să scrie acolo în limba română, face parte totuși dintr-o altă categorie decât unul care, rămânând în România, participă la viața noastră literară, citește cărțile apărute aici, primește premii naționale care nu țin cont de etnie ori de faptul că e un minoritar etnic, ci exclusiv de valoarea literară. Harry Bar-Shalom, de pildă, care „a făcut aliya în Țara Sfântă, în 1961“, intră într-o altă definire a obiectului cărții decât Zigu Ornea sau Paul Cornea. Cel dintâi e un scriitor israelian de limbă română, cei din urmă sunt scriitori români de origine evreiască, sau – inversând termenii limbii de expresie și ai etniei de apartenență – scriitori evrei de limbă română. În aceeași categorie intră și Ovid S. Crohmălniceanu sau Lucian Raicu, deși aceștia s-au stabilit în ultimii ani de viață într-o altă țară decât România, Raicu exilându-se la Paris în anii din urmă ai ceaușismului, iar Crohmălniceanu rămânând la Berlin după Revoluție. În pofida alegerii unei alte țări, cei doi au rămas legați, la propriu și la figurat, de România și cultura română, nerenunțând, precum altădată Fundoianu, la condiția de autor român pentru a dobândi una nouă, de autor francez sau german. În fine, polemizând cu G. Călinescu și notând „superficialitatea“ afirmațiilor acestuia din finalul marii Istorii referitoare la specificul literaturii scriitorilor evrei de limbă română, Voncu e atent să nu repete eroarea marelui critic, și anume să-i izoleze pe creatorii evrei din România de „ansamblul culturii române“, „ghetoizându-i“. Iată mai întâi ce scria Călinescu în 1941, în numele poporului român: „Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o silă de străin și de venetic, pe care nu și-o acoperă. El are o vie aspirație eugenică de puritate a rasei“. Paragraful despre scriitorii evrei începe bine: „O minte dreaptă, care nu confundă problemele politice cu lumea ideală a creației, nu poate să nu recunoască contribuția lor“. Dar finalul te lasă bouche bée, dat fiind că în 1941, când apare Istoria lui Călinescu, Europa era în plin Holocaust: „Prin această lipsă de tact, la noi ca și oriunde, evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele“. În sfârșit, finalul extraordinarei Istorii călinesciene intră, dacă îl citim la rece, în speța delirului etnicist: „Spiritului galic și brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci să nu uităm că pe columna lui Traian, noi, dacii, suntem în lanțuri“.
Se vede cât de complicată este cercetarea acestui fenomen literar și cultural, lingvistic și identitar, și cât de necesară era cartea lui Răzvan Voncu. Istoricul literar trebuia să cuprindă acest câmp cultural în întregul literaturii române și să observe particularitățile fără a le absolutiza (riscul parohializării), dar și fără a le relativiza (riscul omogenizării). Identitatea fiind dublă sau chiar triplă (menționatul Fundoianu/ Fondane este și etnic evreu, și scriitor român, și scriitor francez), analiza are un grad sporit de dificultate. Voncu era, aș zice, obligat să deceleze cu finețe și subtilitate în sfera unei problematici mai fluide și mai greu de fixat în termeni exacți. Se punea apoi și o problemă de evaluare, nu numai una de analiză și interpretare. Folosești pentru un scriitor evreu de limbă română aceleași criterii de evaluare ca pentru un scriitor… român de limbă română? Un minoritar etnic (fie el evreu, maghiar, rrom) a avut aceleași șanse ca un majoritar și, dacă nu, evaluarea trebuie să țină cont de corectitudinea politică? Sau, dimpotrivă, corectitudinea politică trebuie ținută deoparte de evaluarea critică, aceasta din urmă focalizând pe textul literar, iar nu pe identitatea, etnia și biografia autorului? Tot ce e simplu ca bună ziua pentru un naționalist și un rasist se vădește a fi extrem de complicat, de nuanțat, de multiform și plurivoc pentru un cititor umanist. În zece ani, deja, de colaborare la revista „Realitatea evreiască“, Voncu a devenit nu numai un cronicar al noilor apariții editoriale datorate „scriitorilor și intelectualilor evrei români aflați în țară, în Israel sau pe alte meridiane“; ci și un specialist în domeniu, unul dintre cei mai buni, cu un background solid de istoric literar și o curiozitate intelectuală fără de care critica de întâmpinare nu poate fi făcută. Sunt peste șaptezeci de nume de autori în sumarul cărții de față, cărora li se dedică pagini comprehensive, uneori, din păcate, din motive de spațiu publicistic, prea puține față de amploarea subiectului. Astfel, jurnalul Mariei Banuș, de aproape 1200 de pagini și acoperind șapte decenii din viața autoarei, a fost recenzat pe două pagini, iar volumul memorialistic al lui Ion Ianoși, și el monumental, la fel. Sunt constrângerile inevitabile ale spațiului revuistic și proba faptului că publicațiile literare sunt extrem de necesare, ca și cartea lui Voncu, lumii noastre culturale. Pentru ca o carte importantă să fie bine receptată și amplu comentată în revistele culturale, trebuie ca acestea să existe, oferind spațiu suficient criticii de întâmpinare, ca și studiilor literare.
Pe de altă parte, unele dintre cărțile analizate aici de cronicarul și istoricul literar nu au avut parte de difuzarea pe care o meritau. Nu am citit, de exemplu, cărțile lui Roni Căciularu apărute la Editura Saga din Tel Aviv și deci nu pot verifica pe text aprecierile lui Voncu. Criticul a devenit, iată, nu numai un comentator avizat, ci și, în unele cazuri, inverificabil, într-un fel de parcurs solitar, făcut din pasiune pentru obiectul cercetării sale. Emoționanta păstrare a legăturii cu limba română de către unii scriitori din Israel se vede completată de impresionantul efort al criticului român de a le urmări creația în desfășurare și de a fi „la zi“ cu noile lor apariții editoriale. Din chiar această urmărire atentă și competentă se poate vedea relieful literar și cultural al contribuției scriitorilor evrei în cultura română. Criticul nu vorbește și nu scrie „din auzite“, din afară, ci din interiorul unei preocupări constante, de peste un deceniu.
Iar pentru orice minte „dreaptă“, vorba lui Călinescu, contribuția acestor scriitori evrei în cultura română este substanțială și incontestabilă. Iată numai o suită de nume din secțiunea a doua a cărții, Savanți, ebraiști, critici, eseiști: Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Ștefan Cazimir, Solomon Marcus, Ion Ianoși, Zigu Ornea, Lucian Raicu… Trebuie să fii ori incult, ori de rea-credință ca „să nu vezi“ valoarea contribuțiilor acestor autori, anvergura lor intelectuală, soliditatea operei, direcțiile pe care le-au deschis în aria lor profesională. Iată un fragment sintetic și just despre Paul Cornea: „Opera sa complexă de istoric, teoretician și comparatist literar este printre cele mai însemnate în cultura română de după Al Doilea Război Mondial, făcând de mult parte din bibliografia fundamentală a cercetării noastre literare. De la Alexandrescu la Eminescu (1966), Originile romantismului românesc (1972), Oamenii începutului de drum (1974), Regula jocului (1980), Introducere în teoria lecturii (1988) sau Aproapele și departele (1990) sunt cărți pe care, dacă nu le-ai studiat cu atenție, nu prea ai ce să cauți în critica și istoria literară. Prin calitatea ideației, ele îl plasează în vecinătatea lui Tudor Vianu, deci în aceeași paradigmă a cărturarului care nu este doar în sine, ci și un model pentru ceilalți. Dintr-o pură meschinărie umană, i-a lipsit numai calitatea de membru al Academiei Române, pe care o merita cu prisosință. Mult mai mult i-au lipsit, din păcate, Academiei noastre mintea limpede, echilibrul și credibilitatea intelectuală a lui Paul Cornea.“ (p. 231).
Răzvan Voncu a dat o carte de referință bibliografică, un instrument de lucru pentru oricine este interesat de contribuția scriitorilor evrei din cultura română.