Versuri de Vasile Dan

Bătrînul din Wuhan

Trăia în vremea aceea singur

un bătrîn nonagenar în Wuhan.

Nu-și mai dorea nimic.

Ceru doar atît

să coboare așa cu patul

și să contemple atent

pentru ultima dată

Soarele Imperial la apus.

În locul lui un altul

cum seamănă ei între ei –

putea fi de-acum vindecat.

 

Biblioteca

Eu n-am citit-o

ci am inspirat-o

un aer tare

de munte.

Acum sînt bolnav

de colbul ei

îngropat sînt în ea

un somn adînc chiar

înainte de a răsări

soarele ea

în mine crește.

 

Dar și eu am fost un tînăr furios

Dar și eu am fost un tînăr furios

purtam plete pantaloni slinoși

ascultam beatles

fumam carpați puturoase beam

litri de schwartz cafe și

dacă prindeam cumva votcă rusească

în sticle albe de trei sferturi

cu gîtul subțire ca al unei fete

din anul întîi de la franceză

ori poloneza cu pai galben gîl, gîl

o strecuram toată pe gît gata

și eu am fost un tînăr furios

m-am ridicat împotriva tatălui în scris

care avea întotdeauna dreptate în fața mea

m-am ridicat împotriva maestrului meu ce apăsa

în frază exact acolo pe cuvîntul acela cheie

pe care doar el îl vedea

nu și eu înciudat

tineretul de astăzi era expresia oribilă

pe care-o uram cel mai mult

am jurat să nu o spun niciodată

la bătrînețele mele

dar cum să fac acum

ea îmi stă pe buze, mă arde cu foc

de cîte ori încerc din nou

să învăț să citesc

cu ochii mei de atunci.

 

Răscruce

Întoarcerea acasă o amîni cu fiecare zi. Întinzi

o mînă ofilită

îngropi un țipăt în piept

arunci o piatră moale o inimă

în genunchi te ridici

de-a bușilea alergi

doar desculț ca un nou-născut

ce nu poartă încă un nume – poate fi oricine

iese pe o ușă ce nu s-a mai deschis

dincolo de ea se vede totul

atît de bine

de la răsărit la apus

de sus în jos,

de jos în sus

de la răscruce.

 

Cu ochiul liber

Pe câmpul de bătălie al limbii

cea veche se vede cu ochiul liber cum seacă încet

o mlaștină vîscoasă din care se ridică ici-colo

miraculos cîte un nufăr

un adjectiv solitar orfan de substantiv

ca în Nichita Stănescu

cel care-a luat cu el acasă

româna cultivînd-o singur

cu sîrg în grădina

cît micul său apartament

din Piața Amzei

acum o lasă postum în cîte un bacalaureat

prin tinerele profesoare navetiste

care o cern apoi harnic prin sita deasă

veche a morfologiei, sintaxei

și ortografiei noi

în care au turnat-o inginerii

Academiei române

postdecembriste.

 

Poveste

În ziua aceea nu am vorbit nimic.

Apoi nici în următoarea.

Nici în restul zilelor nu am vorbit.

Nici astăzi.

În mine dospește o poveste adevărată.

Nescrisă.

 

Să presupunem că nu eu scriu acest poem

Bine. Să presupunem că nu eu scriu acest poem.

Eu doar îl citesc așa cum l-ar citi oricine

îl găsește din întîmplare.

(Toate poemele sînt scrise de altfel de cei ce le citesc).

De fapt îl descoperă pur și simplu precum eu atunci o

atît de plăpîndă

floare de colț unica după atîta urcuș pitită sus pe stîncă

chiar deasupra unui hău fără fund

în care vedeam limpede doar pietricelele acelea albe,

minuscule cum se mișcau

la vale încet pe o pajiște verde

eram toți cinci acolo pe versantul de vest

Corondiș din munții Rodnei

familia Baltag el însuși în față și cei doi fii cu mama lor

după

eu căutam neslăbit cu ochii cărarea de pe urma pașilor

lor

chiar pe buza canionului în timp ce

scriam acest poem fără să știu

și îl pierdeam apoi

roua de dis-de-dimineață

de-o clipă

o soarbe deodată soarele nemilos

totul

se uită spre a fi citit din întîmplare.

 

Stare

Cărbunele cu care îți scriu

e ultima vîrstă

a unei crete.

 

Ultimul cititor

Eram ultimul cititor din univers.

Tocmai citeam ultimul poem din univers.

Unul scris întotdeauna cu o cerneală simpatică.

Vîntul grăbit anunța întunericul

din patru părți.

Suflă într-o stea căzătoare.

Noi însă dormeam buștean

încă în așteptare

ca într-un uter .

 

Ultimul poet

Ultimul poet își memorase în sfîrșit cartea.

Nu mai erau demult cititori, să nu uit.

Elimină astfel din ea toate semnele de punctuație

și asprele legi ortografice ale Academiei.

A pus însă în schimb altele noi ortoepice.

Poemul lui era sonor, muzical,

șoptit și țipat în același timp,

mut, asurzitor, înecat în gîtlej.

Se putea adresa acum numai urechii

prin care intră atîtea și atîtea,

cuvîntul și legea lui Moise.

Nu ochiului atît de perfid versatil

care îi ocultase vai tîlcuri.

La malul apei Vavilonului șezu și plînse

senin.

O furtună ca de nisip

din văile ascunse ale înaltului

pogorî încet peste el

în potop.