Volumul cercetătorului și profesorului Radu Mârza cuprinde mărturiile unor români în raport cu ideea călătoriei pe „drumul de fier“ din zonele Europei Centrale și Apusene. Prin subiectul asupra căruia se apleacă, volumul se impune ca fiind inedit în istoriografia românească, deși pagini din arhive referitoare la călătorii cu trenul mai citim în texte legate de secolul al XIX-lea și la Ioana Pârvulescu și, cu delimitările tematice pe care și le-au impus în abordare, la Toader Popescu, Cristina Purcar, Mircea Anghelescu, Florin Faifer. Autorul cărții – deși își propune în cuprinsul acesteia întrebări pertinente asupra subiectului pe care îl analizează – oferă doar răspunsuri minimale (punctuale, însă) referitoare la o temă care, dat fiind ineditul ei, ar fi fost interesant să fie tratată cu mai multă finețe a detaliului. Intervalul de timp asupra căruia se concentrează autorul volumului este circumscris perioadei 1830-1930 (îl amintește pe Petrache Poenaru care călătorește cu trenul în 1831 în Anglia!), luând în calcul, în expunerea sa, că „drumul de fier“, căile ferate din România, se dezvoltă după anul 1860. Chestiunile asupra cărora se apleacă cercetătorul și care alcătuiesc structura cărții (trei capitole) sunt construite în jurul unor idei generoase, analizate din perspectivă cronologică: primii călători cu trenul (Petrache Poenaru, Nicolae Filimon, George Bariț, Ion Ghica), călătoriile feroviare din La Belle Époque și trenul în perioada interbelică.
Sursele pe care se bazează autorul în construirea argumentelor sale sunt selectate din lucrări memorialistice, din corespondență, jurnale de călătorie și presă. Omite însă literatura – așa cum menționează în ampla Introducere a volumului – deși consideră că și aceasta „avea multe de oferit“. Cu siguranță că ar fi fost interesantă și o selecție a textelor literare cu atât mai mult cu cât subtitlul volumului include sintagma „O încercare de istorie culturală“. În același timp, pentru contextualizare, ar fi fost de așteptat o mai bună exploatare a jurnalelor și mai ales a corespondenței. Întrebările care întrețin țesătura acestui volum – De ce alege cineva să călătorească pe drum de fier? Ce așteptări are? La ce reflectează pe parcursul călătoriei? Ce îl incită? Ce vede pe fereastra vagonului? La ce este atent? Care este atitudinea față de ceilalți călători? Cum descrie o gară? – se circumscriu unei zone situate între istorie, geografie, istoria mentalităților și imagologie, iar perspectiva din care autorul alege să analizeze este dinspre călător către universul feroviar și tot ce presupune acesta. Valențele sociale ale călătoriei cu trenul cu toate implicațiile lor, precum și analiza referitoare la gări reprezintă două dintre punctele consistente ale cercetării autorului. De asemenea, ideea de a include imagini de tipul cărților poștale în cuprinsul volumului este binevenită și susține argumentația atunci când autorul realizează un studiu comparativ sau face referințe la alteritate. Totodată, Introducerea volumului se impune ca fiind un studiu (de sine stătător) interesant și incitant asupra subiectului. Locomotivele cu aburi – pe cât de impunătoare pe atât de declamative –, simboluri neechivoce ale Revoluției industriale, au deținut supremația mai bine de un secol. Trenul – acest „drum de fier“ al sfârșitului de secol XX – cu toată recuzita lui (gări, despărțiri, peroane, vagoane de dormit sau restaurante, călători, abur, întâlniri, mirosuri, inedit…) a fost, dincolo de un act de civilizație și de progres, (și) un cumul de senzații, de amintiri, de stări și de întâlniri. Trenul este și liantul acestei cărți, firul conducător și șerpuitor al discursului cercetătorului, un fel de personaj care își scrie propria sa partitură în acord cu aburul care îl propulsează, cu tunelul prin care trece, cu peisajul pe care îl traversează, cu oamenii pe care îi transportă.
A călători cu trenul – într-o geografie atât fizică, dar mai ales mentalitară – presupune o racordare la modernitate, la capitalism, la civilizația industrială, la valorile europene. Lumea nu mai e văzută din cupeu, din goana unui cal, ci dintr-un interior mai ofertant, mai rapid (în care ai șansa unor întâlniri memorabile) și care vine cu un nou cod de etică, de comportament, de viziune. Protagoniștii cărții lui Radu Mârza sunt surprinși într-un dublu statut: sunt călători dar, în același timp și fini observatori ai ineditului pe care îl presupune o călătorie cu trenul.
Prin ineditul subiectului, prin stilul alert în care este scrisă, prin maniera comparativă de abordare, cartea lui Radu Mârza este o lectură utilă și un punct de plecare atât pentru cercetători (tema se pretează în continuare unor exploatări ample în arhive), dar și pentru publicul larg, amator de călătorii și fascinați de tren – acest „copil teribil al Revoluției industriale“.