Per aspera

În arta sa, poetul Dan Stanca este un păstrător al cheilor care alege să deschidă porțile spre aceasta. Chiar făcând acest lucru nu distruge corola de minuni a poeziei, ci intră într-un dialog cu un cititor ideal, un dialog care este joc și comuniune deopotrivă. Poetul creează astfel un spațiu al ideilor, în care bucuria spirituală mai este posibilă. Singurul cititor este textul care permite acest lucru. Confesiune, introspecție jungiană, profesiune de credință, poem în proză – acestea definesc perspectiva etapei creatoare în care se află Dan Stanca. În căutarea unui cititor ideal poetul descoperă Singurul cititor, iar acesta primește chip și nume ideal: Mama.

Figura maternă, cu toate că apare în puține poeme, este o prezență puternică, spiritualizată, amintind de icoanele bizantine: Sunt bătrân, mamă,/ și privesc neîncetat fotografia ta, abur auriu,/ care mă ridică încet spre cerul inimii mele…

Punctele nodale ale Singurului cititor sunt tot atâtea puncte nevralgice: abis și absolut, creație și credință, viață și suferință, reluate și dezvoltate în poemele ce preced textul în proză.

În Singurul cititor descoperim și nucleul suferinței în jurul căruia se structurează universul liric Pahartrup: orgoliul luciferic. De ce-oi scrie eu toate astea? De la sine înțeles, fac parte din categoria autorilor incriminați aici, deznădăjduiți, care au pus miza prea sus și văd că nu-i țin puterile.

Titlul metaforă al volumului este devoalat într-un poem: Eu sunt vinovat,/ eu port vina unei vieți trucate,/ am jucat teatru,/ am fost un scenograf pervers,/ am pictat peste carne vie,/ culorile s-au amestecat cu secrețiile,/ mă micșorez și aștept sentința,/ lasă paharul, aud,/ dar paharul este chiar trupul meu/ din care beau până la ultimul strop. Iată cum, prin această explicație, Dan Stanca provoacă, aproape didactic, cititorul. Metafora corpului vas are o lungă tradiție în scrierile de factură religioasă, sapiențială și ezoterică. Vas de lut sau vas ce încarcerează, joc al vidului cu forma în Tao (Vasul făcut din humă este util /Prin golul creat de forma lui, capitolul 11 al Tao Te Ching, Octavian Sărbătoare). Vasul devine în Europa creștină pahar ce conține alcoolul. În limba engleză cuvântul spirit a păstrat dublul sens de suflet și de alcool, esență a ființei umane sau a băuturii. Semnificațiile creștine ale vinului, respectiv ale paharului cu vin, încorporând în simbolistica sa drumul de la vița de vie la licoarea din pahar, sunt binecunoscute și nu le amintim aici. Dar paharul este chiar trupul meu/ din care beau până la ultimul strop. Ce bea până la ultimul strop, cu vinovăție, poetul? Cucută, vin amestecat cu fiere, (trupul și) sângele divin? Sau, propriul spirit, propria existență, într-un gest de autodevorare ce permite distrugerea indispensabilă a renașterii, de această dată într-un alt plan, reîntoarcerea la sursă? Un gest reprobabil și comun, acela al consumului de alcool (lasă paharul), devine declick .

Lamentațiile din volumul Pahartrup, spre deosebire de cele ale lui Iov, nu sunt declanșate de încercările unui Dumnezeu care testează devoțiunea alesului său, ci de orgoliul de a atinge absolutul, prin artă în acest caz, încercare sortită eșecului, așa cum o indică mitul Turnului Babel. Tot spre deosebire de Iov, care își primește răsplata și căruia i se reconfirmă certitudinile, poetului postmodern îi rămâne să trăiască în infernul întrebărilor, lipsit de dovezi palpabile, spre care tinde, în ciuda spiritualității, asemenea unui nou Toma. Sumbre și fără orizont sunt poeziile lui Dan Stanca. Exilat într-un teritoriu al imperfecțiunii, poetul își scrie Tristele cu aspirația unei reuniri cu idealul, cu desăvârșirea, întruchipate de cititorul ideal, de cartea ideală, într-un dincolo perfect.

Orgoliul luciferic, creator, caută atingerea absolutului în literatură. Creația literară, perfecțiunea atinsă în Cartea cu majusculă sunt aspirații și pasiuni (în înțelesul apusean al termenului) care marchează definitiv destinul scriitorului. Cuvântul, scrisul, cartea sunt reinvestite cu forțe primordiale și taine vechi. Este această octavă superioară posibil de atins? Poemele din Pahartrup reflectă sufletul spart și totul pare vânare de vânt.

Din poemele oglindă ale unor convulsii interioare transpare o inocență surprinzătoare. Literatura, precum o roză sublimă, este ținută pasional și delicat, mereu aproape de-a lungul călătoriei care duce până pe marginea prăpastiei, până în punctul zero, care deschide calea infinitelor posibilități: Între viață și hârtie ce să aleg, Doamne?/ (…)/ Eu nu voi face nici un pas,/ de aici de unde sunt, mi-ajunge doar un salt/ ca să luminez abisul.

Din Turn Babel poezia devine refugiu, iar cartea, început și sfârșit, damnare și salvare: Am ajuns să scriu și pe paginile albe ale Filocaliei,/ Doamne, ia-mă în brațele tale/ și așterne-mă acolo unde odihnesc toți.