Dacă nu accepți să îl proiectezi pe Sadoveanu în lumina unei utopii livrești, a cărții, dar și a Cărții – așa cum strălucit face Nicolae Manolescu, în clasica monografie publicată la 15 ani de la moartea scriitorului –, atunci ai puține alte variante pentru a explica ușurința năucitoare cu care acesta se mișcă între paradigme. Între sacru și profan, între mitic și domestic, între marea proză evenimențială și non-aventurile măruntelor „locuri unde nu s-a întâmplat nimic“. Pendulare în care Sadoveanu rămâne Sadoveanu: la fel de adânc, de „misterios“ și, mai ales, de credibil narativ.
Am schițat, nu demult, o radiografie a relației sale cu timpul, așa cum se configurează în Frații Jderi, prin intermediul raporturilor cu un obiect cu conținut simbolic plural: vinul. Să vedem, acum, cum arată această relație în proza „celuilalt Sadoveanu“, cel de zi cu zi.
Mai întâi, în volumul Valea Frumoasei, în povestirea Ceasul păstrăvilor, prozatorul simte nevoia să înceapă protocolul narativ cu un șir de frumoase metafore vinicole: „Mă pregăteam să schimb muștele a doua oară, când apa Frumoasei începu să vie cu sunet sporit, crescându-și valurile. În câteva minute limpezimea ei dispăru. Întâi avu o culoare de vin bun, pe urmă de vin îndoielnic; pe urmă deveni tulburelul cel mai autentic, adică cel falsificat, așa cum numai cârciumarii bucureșteni știu să-l înfățișeze omenirii.“ În spatele metaforelor e, însă, realitatea: ne aflăm la sfârșitul epocii interbelice și ni se comunică o deprindere detestabilă a cârciumarilor bucureșteni: aceea de a vinde vin falsificat, prezentându-l drept tulburel autentic. Ca și în celebra excursie de pe Bistrița a redacției „Vieții Românești“ – în care, la Toance, Sadoveanu a stat cu spatele, pentru ca apoi să le descrie cu mult mai multă amănunțime și verosimilitate decât cei care le-au privit –, cel care rareori a frecventat cârciumile Capitalei a văzut mai bine și mai acut decât obișnuiții acestora.
În Sitarii, când prietenii mei se ceartă, din Țara de dincolo de negură, autorul-narator-personaj (toate aceste povestiri sunt autobiografice și sunt narate la persoana I) bea vin într-o gară de provincie, în așteptarea trenului, după o vânătoare ratată din cauze meteorologice: „Ajunși în gară, la crâșma cea mititică, cu crâșmar bărbos, – până la sosirea trenului cuconu Nicu ne-a povestit întâmplarea de acum douăzeci și unu de ani și a ciocnit cu noi câte un păhărel de vin. Ș-am rămas deplin înțeleși că duminica cealaltă căutăm sitarii la Bârnova, tot la sud, deși poetul, cu logica lui de fier, ne-a dovedit că în ziua aceea sitarii vor fi la nord“. Chiar din această consemnare succintă și autoironică, se poate observa că vinul cinegetic sadovenian, spre deosebire de cel mitic, stă sub semnul cumpătării. Vânătorii, chiar supărați de eșec, ciocnesc „câte un păhărel“, iar povestirea unuia dintre ei se bucură de atenția naratorului mai mult decât vinul.
În lupii de la Cucoara urmează un război neistovit, aflăm alte caracteristici ale vinului cinegetic, în afară de moderație: „Erau bune și prăjiturile noastre, cu care copiii alergară cătră părinții lor, în cealaltă odaie, agitându-le pe deasupra capetelor. Era bun și vinul din damigeana cu lăcată, – un vin anume pentru vânătorile de la Borosești. Și era plăcută mai ales intimitatea și prietinia acelei seri de iarnă, ș-acea lene a oboselei, în care istorisirile întâmplărilor din trecut răsună ca o muzică cu profunde și fine rezonanțe“. Moderația este și aici prezentă, sub forma damigenei „cu lăcată“, adică la care accesul nu era nelimitat. În plus, avem prietenia și povestirea, fără de care vinul cinegetic nu are sens. O caracteristică a relației lui Sadoveanu cu vinul cinegetic constă în faptul că, spre deosebire de vinul mitic (în legătură cu care prozatorul va da numeroase amănunte privitoare la soi, la vechime, buchet și alte caracte ristici), el se rezumă la ceea ce la degustare se numește note de coeur: singurul detaliu pe care îl aflăm despre caracteristicile vinului se reduce la formula „anume pentru vânătorile de la Borosești“. Această notă de inimă, inverificabilă (deci esențială pentru a proiecta, prin sentiment, „verosimilitatea“ narațiunii) este esențială.
În povestirea În singurătățile Rarăului a cântat cucoșul sălbatic, facem cunoștință cu un bizar austriac, Iohan Cart, originar din Viena și stabilit la noi, la munte, pe cursul superior al Bistriței. Rațiunile exilului acestuia ar fi următoarele: „ – Eu am umblat mult în lume, îmi zice el pe când porneam în susul Bistriței, de la Broșteni, dar ținuturi așa de bogate în vânaturi ca aici, la poalele munților, n-am prea întâlnit. Și văzând că se aduce de la podgorii un vin așa de minunat și ieftin, m-am hotărât să fac popas; căci la vreme de bătrâneță nu este doctorie mai bună decât vinul…“. „Neamțul“ întărește binomul vânătoare-vin, ba chiar mai mult de atât. Dacă citim cu atenție pasajul, vedem că ținuturi bogate în vânat s-ar mai găsi, însă vinul este cel care face diferența și-l determină pe civilizatul förster diplomat vienez să dea civilizația pe sălbăticia munților Moldovei.
Iar Sadoveanu vânează și pescuiește mai ales la munte. Acolo unde prozatori ca Hogaș sau Ibrăileanu ne-au semnalat că, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, rachiul făcea o concurență acerbă, în special pe palierul consumatorilor țărani, vinului, devenit mai rar și mai scump. Sadoveanu ajunge și el, din 1906, poporanist, cel puțin prin mutarea la Iași și adeziunea la cercul „Vieții Românești“. Prin urmare, nu va contrazice observațiile lui Hogaș de la sfârșitul secolului al XIX-lea: nu numai în Transilvania, ci peste tot la munte, țăranul bea rachiu.
Astfel, în povestirea Broz, din volumul Valea Frumoasei, un personaj ni se înfățișează singur ca un vajnic consumator de rachiu, ocupație care, spune el, intră în „fișa postului“: „ – Gătești mâncare soților? a întrebat paznicul. – Gătesc, a răspuns caimanul. Asta e rânduiala caimanului. Doarme un somn. Bea o gură de răchie. Aprinde focul și se gândește la câte în lume. Eu, de când am venit de la Marmoroș în valea asta, o duc ca în rai.“ Oaspeții îi cer și ei tot rachiu: „ – Dă glaja de pe poliță, a cerut într-un târziu Broz, și toarnă rachiu. După ce au băut al treilea rând, paznicul a îndemnat pe caiman să spuie cum s-a întâmplat acel cutremur și acel sfârșit de lume“. S-ar spune, prin urmare, că rachiul, în același context narativ (și) amical, poate substitui vinul, mai ales când vânătorii sunt munteni.
Dar și când personajele sunt, dimpotrivă, pescari lipoveni din Deltă, în volumul Țara de dincolo de negură, țăranii tot rachiu beau. În povestirea Oameni din bălți, lângă ostrovul lui Caliniuc, un bătrân are încredere că un anumit tânăr poate aduce provizii fără să bea rachiul, calitate, se vede, esențială în acel mediu izolat, care depinde de aprovizionarea de la mari distanțe: „ – Moș Procor, mi se pare că mai avem provizii. Putem să stăm aicea mai multe zile. – Da, răspunse cu îndoială bătrânul. La nevoie, dacă ne mai trebuie ceva, putem trimite pe Vasia la Buhaz. El poate s-aducă și rachiu, fără să-l beie. Vasia e băiet blând și cu frica lui Dumnezeu“.
În asemenea medii sălbatice, rachiul servește în chip natural și de doctorie, după cum povestește un alt companion de vânătoare al prozatorului, în Mirajul, tot din Țara de dincolo de negură: „Așa am fost, domnilor, de bătut și de zdrobit – încât nu mai aveam știință despre nimic. Ș-atuncea maica mea, care cunoștea multe și văzuse și altele, m-a oblojit întâi cu spirt și cu pâne. După aceea a pus pe frații mei să junghie doi berbeci, și m-au cusut așa cum eram, numai o rană, în pieile acelea crude și sângerate. Vă spun și dumneavoastră doftoria asta – ca s-o folosiți la nevoie. Eu eram să mor și m-am făcut sănătos“.
Ca o curiozitate, pe lângă vin și rachiu, Sadoveanu mai consemnează și… cafeaua cinegetică. Și ea, generatoare de protocol narativ: „Domnul Voișel mi-l arătă din ochi zâmbind cu mulțumire [pe setter] și-și aprinse o țigară foarte groasă. – Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufăind spre mine. Eu socot că nu se află om pe lume care să fumeze mai mult. Când îi sosi cafeaua, vânătorul își arătă patima lui excepțională pentru asemenea băutură. Altceva nu obișnuiește să beie, – însă cafelele, ceva grozav! În același timp, cu ochii pe jumătate închiși și cu barba strâmbată la o parte într-un zâmbet, se întoarse după slujnicuță – o fată durdulie, desculță și arsă de soare. – Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia sa dator să mă lămurească, făcându-mi cu ochiul“.
Tabietul, protocolul, pe scurt: încadrarea în- tr-un set de reguli ancestrale, guvernează și în această zonă a prozei sadoveniene raportul personajelor (și al naratorului) cu obiectele cu caracter simbolic. Contradicția lui Sadoveanu este aceea că, admirator al omului natural, prozatorul îl proiectează pe acesta într-un set de relații încă și mai strânse decât cele în care este încorsetat omul modern. Numai că, ținând de tradiție, nu de social, acest set de relații nu este conștientizat de personajul sadovenian ca un atentat la identitatea sa.
De unde și splendida libertate de spirit în care evoluează omul, în prozele marelui Vânător.