Versuri de Arcadie Suceveanu

Timpul AS

Intru în acest sentiment ca într-o

carieră de piatră,

tai zilele c-un fierăstrău de silabe:

da-nu, nu-da, da-nu, nu-da –

La un capăt eu, la celălalt Derrida

În urma mea rămâne-un nisip negru:

litere de carne și sânge, secunde de-

con-stru-i-te, tranșate:

A, O, Î; E, U, I

toate având ADN-ul dimineților îngropate,

developându-și dizgrațios

întâmplarea de-a fi

Dar mai ales, o, mai ales

se frânge osul lui A, se subție carnea lui S

Tai timpul c-un fierăstrău de silabe,

intru în inima lucrurilor cu freza,

cu dalta,

cu roata dințată,

secționez vântul, dezasamblez râul,

(timpul – acest râu având

curgerea nemișcată),

îl decupez pe ieri, azi, mâine din Niciodată –

și:

se fisurează craniul lui O,

se rupe jugulara lui I,

developându-și monstruos, fără scrupule,

întâmplarea de-a fi

Dar mai ales, o, mai ales

se subție timpul lui A, se sparge secunda lui S

(Dar aceasta, veți zice voi plictisiți,

e o poveste veche, pe care ne-o spune,

de două mii de ani, Heraclit din Efes)

Corabia lui Matei Vișniec

Motto:

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după o viață de om încă

mai ieșeam unul câte unul și priveam

cerul și măsuram apa și scrâșneam din dinți

și spuneam asta nu e o corabie

asta e o…

asta e o…“

Matei Vișniec, „Corabia“

Într-o țară mică și fără ieșire la mare,

atât de mică și atât de fără ieșire la mare

încât i s-a spus țărișoricuță,

ei bine, în această țărișoricuță

a apărut corabia lui Matei Vișniec

Cred că vă mai amintiți de acea corabie

supranumită Leviathanul,

soră bună cu sublima corabie a lui Sebastian Brant,

căreia poetul de la Cenaclul de Luni

îi proorocise sfârșitul încă pe când

cutreiera mările și oceanele

în plină glorie

Încet, exasperant de încet,

dar până la urmă ea se scufundase

și toată lumea a răsuflat ușurată

convinsă că monstrul pierise

sub valuri

Dar iată că într-o zi

fantoma ei, contrar oricărei logici,

apăru pe Bâc – un râuleț scheletic

din țărișoricuța fără ieșire la mare

În cinstea ei, au fost rescrise în grabă

manualele de istorie,

s-au schimbat vechile denumiri de străzi,

ba chiar se zvonește că până și tăblița înmulțirii

va fi schimbată

Locuitorii orașului sunt îngroziți:

s-a întors trecutul cu chip de viitor –

corabia-strigoi,

corabia-moartă-și-vie-în-același-timp

Unora dintre ei, în chip inexplicabil,

au început să le crească în gură și-n nas

branhii

Singura salvare ar fi

să-l rugăm pe Matei Vișniec

să scrie un post-scriptum la vechiul poem,

și, dacă se poate,

într-un stil mai categoric, mai convingător –

poate de această dată…

Omuleții lui Magritte

E ca un ritual de seară,

e ca un mic spectacol oniric:

la ceasul insomniei, între somn și trezie,

apar de niciunde

omuleții lui Magritte –

acei elfi enigmatici, plini de grație,

stând suspendați ca niște mici zepeline

între cer și pământ

Pe cap cu nelipsitele lor meloane,

sprijiniți în umbreluțele lor negre

ca niște cârje metafizice,

se lipesc de canatul zidului,

se plimbă tăcuți pe acoperișuri,

ori în dimineața de toamnă

îți lipesc de geam

prima frunză îngălbenită

Deocamdată, semnele lor,

destul de bizare, totuși prietenoase,

par să nu aibă coerența

unui mesaj

Dar spectrul insomniei se schimbă –

de la roșu arid la alb,

de la galbenul lui Van Gogh

la negrul lui Kafka –

și umbrele lor, tot mai transparente,

tot mai subțiri,

îți intră pe sub ușă, prin gaura cheii,

escaladează patul, dulapul, tablourile

Din rațiuni care-ți scapă,

îți numără pașii pe care-i faci într-o zi,

desfac ceasul de perete și îți măsoară

în cifre și fracții

timpul care ți-a mai rămas de trăit

Ori se așează cu tine la masă

și tac, și tac, și tac

într-o limbă necunoscută

Și toate acestea nu ar avea, poate,

nici o semnificație, dacă uneori dimineața

trezit din vis, nu ai decoperi

un firicel roșu de sânge

pe dunga

paharului

Tigru și Eufrat(e)

Lui Ilie Luceac in memoriam

Greierul bibliotecii

țârâia silabe, cuvinte, citate –

mici subversiuni, tratate de libertate

Eu eram Tigrul, tu-mi erai Eufrat(e)

Era un timp trăit la-ntâmplare,

beam pahare de vânt,

mâncam pâine de cărămidă,

doamna Istorie își gâdila

faraonul vesel din piramidă,

nu avea timp să ne cunoască, să ne audă

nici să ne vadă

Tineri, cu acordeonul sângelui

desfăcându-se în cascadă,

prin Cernăuțiul lui Eminescu

și Paul Celan,

eram personajele lui atunci și odinioară,

silabiseam sub varul din ziduri

adrese și nume,

țara imaginară,

descifram în oglindă:

un cal troian decupat

din alt cal troian,

aprindeam focul cu sângele –

cu-o picătură!

citeam pe Magistrul Ursachi (era tocmai

în perioada când se credea pelican)

ori, ca Demostene, țineam

pietre în gură

(Odată, îți amintești?, secondați de

her Doktor, câștigasem la zar

pipa lui Franz Josef

și chiar un întreg ducat

din Imperiul Austro-Ungar)

Apoi, într-o zi, s-a auzit

un strigăt pe ape

și-o cheie răsucindu-se-n trestii,

distinct și foarte aproape,

și deodată casele, străzile, orologiul

Universității din ceață

s-au oprit pe linia incertă

dintre moarte și viață,

în punctul acela unde fluviul

se-ntâlnește cu marea

și-unde sinele nostru se desparte

de sine

A trăi să-nsemne a muri pe săturate?

A rămâne este egal cu a-ți accepta

însingurarea?

Frate Eufrat(e), frate Eufrat(e),

plecând, ai luat și-o parte din mine