Apertură diacronică

Diverse în privința structurii, a formulei adoptate și a tematicii alese, eseurile din volumul Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe (Ed. Junimea, 2020) sunt împărțite de Adrian G. Romila, în mod simetric, în unele care se raportează la pasiuni ale sufletului și altele ce țin de partea trupească. În cuvântul înainte, există precizarea că: „inevitabil, pasiunile trupului sunt mai numeroase, căci eu nu-s altceva decât un om în lume, un subiect gânditor cu propriile lui idiosincrasii (pp. 5–6)“. Era cât pe ce să aflăm că autorul este, „în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită“. De astfel, am citit la începutul unui eseu și o melancolică parafrază crengiană: Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul copilăriei mele și la casa bunicii, mă-ntorc în fantasma cea frumos călătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire un Rai pierdut pentru totdeauna. Zăvorât într-o crisalidă a imaginației și păzit cu sabie de foc, el stă ca o efigie prețioasă, înfiptă în inima tuturor amintirilor mele“ (p. 82).

Plecat de bună voie la „fabrica de marinari“ (sintagma îmi aparține), Adrian G. Romila era foarte mândru de frumoasa-i uniformă de cadet al liceului militar. Revenit acasă în vacanță, bunica a avut o reacție care l-a uluit: „Tânguirile ei repetau, printre lacrimi, expresia «unde-ai plecat tu așa departe, măi băiete!» […]. Când a sosit ora plecării, bunica a făcut ce nu prea mai făcuse vreodată, înainte: m-a condus, înduioșată, până în stație, în centrul satului. Nu știu dacă a făcut-o ca s-o vadă oamenii mândră, cu nepotul în uniformă, sau fiindcă avea să-i fie dor de mine, în următoarele luni“ (p. 160). Comportamentul bunicii îmi amintește de reacția Marei, din romanul omonim al lui Slavici, în secvența narativă în care Trică se dă singur la „verbonc“. Mama se alătură imediat băiatului în jocul ritual de înrolare în armata imperială, râde și cântă, deoarece îi știm părerea că nu avea nimeni băiat ca al ei. Cred că la fel gândea bunica lui Adrian G. Romila și, după cât îi cunosc nepotul, înclin să-i dau dreptate.

Eseistul se vede interesat atât de felul în care Cuvântul a făcut loc cuvintelor, cât și de ceea ce nu se poate scrie și trebuie să se tacă. El rămâne resemnat în fața evidenței principiului hermeneutic fundamental potrivit căruia textele spun tot atâtea lucruri câte lasă nespuse. Cu atât mai mult în textele sacre dăinuie, în chenarul lor apofatic, aura de tăcere întreținută, pe de o parte, de conexiunile referențial-simbolice degajate independent de intențiile autorilor, iar pe de altă parte, de diversitatea supozițiilor pe care le-ar putea avansa cititorii. Iată, de exemplu, întrebările pe care și le poate pune un cititor profund precum eseistul nemțean în privința învierii lui Lazăr: „Ce a trăit Lazăr în cele patru zile, în mormânt? A povestit despre asta? Ce a spus prima dată, după ce a ieșit? Cine i-a ridicat piatra de la mormânt lui Lazăr? Dar lui Iisus? Ce a devenit, apoi, Lazăr, până la moartea sa, a doua? Cum a privit învierea lui Iisus? A înțeles ungerea Lui, la masă? A rămas un creștin fervent?/ N-am fost, atunci, în Betania, nu aveam cum. Deci n-am crezut fiindcă am văzut, ca ceilalți, ci am crezut fiindcă am citit. Sunt un om care am avut în față un text“ (p. 19).

Ca viețuitor de condiție sublunară, Adrian G. Romila se simte – ca noi toți – depășit de misterul absolut al morții și al Învierii, el fiind doritor să se obișnuiască atât cu certitudinea morții, cât și cu amăgitoarea voalare a ei. Dar, oricâte întrebări și-ar pune despre dispariții apofatice sau pur lumești, el este conștient că moartea, asemenea iadului (sau infernului), este a celorlalți și că, în pragul ei, suntem toți luați prin surprindere. De altfel, moartea este singurul eveniment crucial al vieții noastre la care participăm in absentia, doar după ce el s-a produs deja.

Oricum, un lucru este sigur: cândva, Adrian G. Romila va muri și se va lă-muri. Până atunci însă, oscilând între credință și tăgadă bine temperată, el scrie foarte bune pagini de meditație despre taina creștină a Învierii și a vieții de după moarte. Ofer un exemplu: „M-am gândit, adesea, ce-aș fi făcut în locul contemporanilor lui Iisus. După ce l-am văzut prins, judecat, chinuit și răstignit, fără să facă niciun gest ca să-și oprească pătimirea, aș mai fi crezut în Învierea lui?/ L-aș fi urmat peste tot, vreme de trei ani, l-aș fi iubit și eu pentru ce făcuse, lucruri pe care nimeni înaintea lui nu le făcuse, vreodată, printre oameni, i-aș fi sorbit cuvintele topite în minunatele și contrariantele-i parabole, poate chiar l-aș fi atins, fără să vreau. Și totuși mă-ntreb dacă aș fi crezut (de data aceasta nu alegoric, nu «în oglindă», ca-n pildele sale, ci direct, ad litteram) în povestea transfigurării sale, a morții și apoi a Învierii. […] Cum să crezi, când chiar ucenicii lui cei mai iubiți se ascunseseră, de frică, când niciunul nu-l însoțise, după ce mai deunăzi cinaseră și întinseseră în blid cu el? […] O, Doamne, cum să mai crezi în Învierea lui, după ce l-ai văzut agonizând neputincios, mort, înfășurat în giulgiu și îngropat în stâncă?“ (pp. 39–40).

Reveriile marine, escapismul în Vestul sălbatic, lipsa de răgaz, fuga de sine, întâlnirea cu sine sunt alte subiecte interesante abordate în carte. Pasiunile încercate în copilăria și în adolescența marcate de comunismul ce oferea puține fante de evadare i s-au păstrat lui Adrian G. Romila în partea sensibilă și ludică a ființei. Ele i-au deschis ferestre fantasmatice spre alte zări, prin citirea de romane cu aventuri marine și prin vizionarea de filme western. Acestea i-au amprentat itinerarul educativ și destinal, devenind, dintr-o temă citită și vizionată, una trăită, cel puțin in potentia, și apoi scrisă. Alături de celelalte cărți scrise până acum, și Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe este o dovadă că Adrian G. Romila s-a întors de unde a plecat: de la cărți. Ceea ce a început în tinerețe ca o gratuită explorare escapistă a sfârșit într-o matură pasiune literară manifestată prin scris.