Poezii de Florea Burtan

 

Rămân închis

Rămân închis. Zadarnic bat

în uşă,

Cel ce deţine cheia, a plecat.

În urma lui cresc arbori

de cenuşă,

Drumul se face mal întunecat.

Rămân închis, şi mi-e atât

de frig,

Pedeapsa cărei lumi o duc

în spate?

Nu mai am glas, şi nu mai pot

să strig,

Ferestrele sunt lacrimi sfâşiate.

Rămân închis, pâinea e mai

puţină,

Apa din cană s-a sfârşit şi ea,

Aştept un semn, şi mi se face

milă

De rănile întinse pe podea.

 

Număr clipele

Poştaşul nu-mi mai dă nicio

veste,

Ultima scrisoare a amurgit în sertar.

O lungă iarnă-mi bate-n

ferestre,

Vinul din cană e plictisit

şi amar.

Patul în care, răsfăţaţi,

ne-am iubit,

S-a împuţinat, abia mai respiră;

Încălzesc aşteptarea la un foc

geruit,

Număr clipele ce se deşiră.

Nu mai ştiu cât era de

frumoasă,

Ochii mi-au rămas de mult

fără ea,

Ziua de ieri rătăceşte prin casă,

Ziua de mâine nu mă mai vrea.

 

Diafană

Îmbracă-te-n petale şi în fluturi,

Văpăi de miere curgă împrejur.

Nu te grăbi, ai grijă

să nu scuturi,

Din întâmplare, aerul cel pur.

Un flaut lin aşterne-mi

peste rană,

Să nu mai ştiu de ce mă

răzvrătesc,

Când ochii mei ţi-or deveni

capcană

Şi-ntr-o troiţă-ar vrea

să te zidesc.

Provoacă-mă, iubito, fără teamă,

Vezi, trupul meu a aşteptat

destul,

A înflorit din nou, de

bună-seamă,

Respiră-l tot, în neodihnă, du-l!

 

Un pod prăbuşit

Un pod prăbuşit între mine

şi tine.

Paşii mei au renunţat

să te vadă.

Aş sta la taifas, nu am cu cine,

În odaie – doar nămeţi

de zăpadă.

Pe etajeră, o carte nescrisă

suspină,

Copertele ei viaţa n-o mai

încape,

Aşteaptă să o înfăşor în lumină,

S-o învăţ, poate, plutirea

pe ape.

Gândul nu mai ştie

la ce se gândeşte,

Rupe încă o filă din calendar.

Bătrânul ceasornic în sine

priveşte.

Cândva, vom fi daţi şi noi

la ziar.

 

Câte zodii

Frigul umblă desculţ

prin cătun,

Focul a uitat să se aprindă,

Sunt singur aici, vreau să spun,

Liniştea se loveşte de grindă.

Bat cuie de dor în albii pereţi,

Pentru poza ta lăcrimând

în sertar,

Aprind lampa, nu cumva

să îngheţi,

Nu cumva să mă obosesc

în zadar.

Oare, câte zodii mai am

de-ndurat?

Cine o fi, doamne, străina

din uşă?

Se uită la mine, are chipul

fardat,

Mă îmbie cu un potir

de cenuşă.

 

Podelele sunt pline de şoapte

Reazemă-ţi gura de respiraţia

mea,

În dogoarea ei să te-ascunzi.

Vom număra anii, vom bea

o cafea,

Rănile aşteaptă să le răspunzi.

Înserarea fumegă prin odăi,

Podelele sunt pline de şoapte.

Toate au culoarea sânilor tăi,

Parfumul rotund al merelor

coapte.

Nu adormi. Am zăvorât uşile.

Vântul ne priveşte prin geam.

Pe etajere stau, rânduite,

păpuşile,

Cărţile, despre care îţi

povesteam.

Dă, iubito, câştigul deoparte,

Şi cu el, suntem la fel de săraci.

Amână să vorbim despre

moarte;

Păsări tinere rătăcesc prin

copaci.