Judecându-mi viața retrospectiv și luând în considerare nenumăratele povești de dragoste, reale sau imaginare, pe care le-am trăit, sunt în măsură să explic cum înțeleg eu dragostea. Mai exact, ce anume îmi place să fac cu o femeie: Să o ridic în brațe, ca și cum mi-ar fi mireasă și ar urma să trecem pragul camerei nupțiale. De multe ori am ridicat femei în brațe, chiar și pe unele din categoria „mai nu vrea, și mai se lasă“. Am albumele pline de fotografii cu scene de acest fel. Până și în China, întâlnind o chinezoaică superbă undeva, în sud, între fluviul Iantzî și Muntele de Jad, m-am fotografiat cu ea în brațe, provocând gelozia celorlați scriitori români aflați acolo. Am plătit scump (de fapt, nu scump, 10 yuani) acest moment de triumf, aflând că frumoasa femeie, departe de a se fi simțit atrasă de mine, se fotografia în mod curent cu turiștii în schimbul unei taxe.
Să o aștept la o întâlnire la care ea întârzie. Așteptând-o, am timp să mă gândesc la ea în liniște, să retrăiesc momentele neverosimil de frumoase petrecute împreună sau să mi le imaginez pe cele din viitor. Și apoi, întârzierea o face să vină îmbujorată de sentimentul vinovăției și să se precipite spre mine, ca și cum ar fi o urgență să ajungă în brațele mele.
Cel mai mult îmi place să o aștept la gura metroului, iar ea să urce cu scara rulantă. Este ca și cum o forță divină mi-ar aduce-o lent, implacabil, din adâncuri insondabile. Este ca și cum cineva ar fi forat și explorat pentru mine scoarța terestră și ar fi găsit un diamant pe care mi-l predă ceremonios.
Să o mângâi cu o mână ușoară pe frunte când doarme, cuminte, ghemuită în așternut ca un copil în uterul matern. Să o învelesc cu grijă și să sting lumina în cameră pentru ca nimic să nu-i tulbure somnul.
Sau să o contemplu când doarme întinsă pe spate, cu mâinile îndepărtate de corp, cu un picior puțin îndoit, cu un sân ieșit pe jumătate din cămașa de noapte. Ce frumoasă e, destinsă, lipsită de griji! Cu câtă încredere s-a abandonat somnului! Nu știe că e privită și dezmățarea ei e inocentă. Numai Eminescu a știut să-și imagineze o femeie dormind, „Tâmpla-i bate liniștită ca o umbră viorie.“. „Și de-a vârstii ei căldură fragii sânului se coc.“
Să-mi apropii fața de fața ei, atât de mult, încât să ne atingem genele. Nu există moment de mai mare intimitate. Mi-e teamă, însă, că am ajuns la vârsta când n-aș mai putea să fac așa ceva: am conjunctivită cronică.
Să o fac să râdă. Cineva mi-a spus că dacă o faci pe o femeie să râdă, poți să consideri că, pe jumătate, ai posedat-o. Întrucât nu-mi lipsesc cunoștințele de matematică, m-am gândit imediat că, dacă o fac pe o femeie să râdă de două ori, înseamnă că am posedat-o complet. I-am explicat această tehnică unei fete cu umor, iar ea mi-a răspuns: „Alex, m-ai făcut în seara asta să râd de zece ori, așa că mă simt istovită și mă duc să mă odihnesc.“
Să o duc sub un cireș înflorit (din livada mea) și să scutur pomul, ca să ningă asupra ei cu petale albe. Tratată astfel, orice femeie devine instantaneu mireasă.
Să merg cu ea prin magazine ca să-și cumpere o rochie sau o poșetă sau o pereche de pantofi. Să o văd cum ezită, cum probează, cum duce marfa lângă o fereastră ca să o examineze la lumina zilei. Cum se bucură copilărește – sau cum se strâmbă − când se uită în oglindă. Cum iese din magazin cu brațele încărcate de pachete. Sau, dimpotrivă, cum iese din magazin, după îndelungi deliberări, fără să fi cumpărat nimic, nimic, nimic.
Să o fardez. Dacă aș întoarce timpul înapoi, m-aș face make-up artist, nu critic literar. Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să studiez cu atenție chipul unei femei și să-l fardez, cu pensule subțiri și pămătufuri diafane. Aș simți că o reinventez pe acea femeie, că sunt un Pygmalion. G. Călinescu proiecta rochii pentru „incomparabila Vera“ și îi gândea machiajul. Dar, aș și suferi foarte mult. M-ar durea cumplit să aflu că buzele pe care i le-am rujat cu mâna mea au fost sărutate, mușcate, mozolite de alt bărbat.
Să-i respir respirația. Dar mă opresc aici fiindcă cine știe ce alte mărturisiri aș putea să mai fac.