Că peisajul hibernal are legătură cu melancolia morţii anunţate, o ştiu şi protagoniștii Accidentului lui Mihail Sebastian. În timp ce norii se revarsă peste Ţara Bârsei, Nora îi mărturiseşte lui Paul că a îngrozit-o totdeauna gândul că ar putea muri de înec, dar perspectiva unui potop de zăpadă nu-i displace: „Să dormi, să mori în zăpadă, nimic nu poate fi mai frumos, mai curat. E moartea pe care o aleg.“
Ce scenarizează Nora pune în practică Irina lui Anton Holban, despre care se aude că ar fi „lunecat“ şi căzut de pe vârful unui munte, ca din întâmplare, după ce se măritase cu „un oarecare caraghios Marcu (originar din Sinaia)“ şi-i trimisese lui Sandu o scrisoare plină de apropouri: „Aveam în sfârşit prilejul să mă duc la Sinaia, unde am fost fericită şi unde îmi lăsasem viaţa toată, şi apoi, de pe vârful unei stânci unde ne îmbrăţişasem odinioară s-ar fi terminat totul.“ Comentariul laconic al fostului iubit, iremediabil lipsit de sentimentul sublimului, pledează pentru O moarte care nu dovedeşte nimic: „ca să meargă la Sinaia, unde să se omoare (căci acesta era înţelesul aluziilor ei) nu era nevoie să se mărite“.
Sigur, ar fi nedrept să i se reproşeze bucureşteanului totala lipsă de apetit pentru peisaj, de vreme ce acelaşi Sandu – sau alter ego-ul lui din Ioana –, pleacă în excursie cu câţiva prieteni la „acea minune care poartă numele de Cheile Bicazului“, fără altă intenţie decât contemplarea naturii în stare pură, rousseauistă: „Am mers cu automobilul până la Bicazul Ardelenesc şi acolo am luat un băieţaş de ţăran ca să ne conducă şi să ne poarte pachetele prin strâmtoarea miraculoasă, de-a lungul apei clare şi sprintene, până la lacul Ghilcoş, funebru, lac de plimbare parcă pentru melancolici.“
Problema bucureșteanului deghizat în excursionist pare a fi, mai mereu, una de inadecvare: ba privitorul nu e la înălţimea peisajului, ba invers, excesul de pitoresc dăunează contemplării. În drum spre cabana Postăvaru, Nora îl vede pe Paul oprindu-se la o cotitură şi privind lung în jurul lui: „– E frumos? – E prea frumos. Puţin prea frumos. Parcă a fost făcut într-adins, pregătit dinainte; brazii sunt prea mulţi, zăpada prea mare… (…) Nu-mi vine să cred că e adevărat. Parcă am fi într-o fotografie, într-un afiş. Parcă am fi în vitrina de ieri, cu zăpadă artificială.“ Una peste alta, natura exagerează, imitând stângaci decorul de carte poştală, poleiala savant dozată din vitrina magazinului de sport de pe Calea Victoriei.
Dincolo de tragicul – sau tragicomicul – peripeţiilor, pârtiile imaculate din Carpaţi rămân, în imaginarul oricărui bucureştean, contrarul zloatei, al igrasiei, al prafului înecăcios din pricina cărora aerul capitalei a devenit irespirabil, iar străzile impracticabile. În Patul lui Procust, când Fred Vasilescu îi propune o escapadă la Sinaia de Sfântul Dumitru, G.D. Ladima acceptă bucuros şi se lansează într-o diatribă cu accente crepusculare, bacoviene: „Ai avut o bună idee… E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide şi goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele. (…) La Bucureşti melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite.“
Oricât ar vrea să-l lase în urmă, excursioniştii nu reuşesc să se desprindă cu adevărat de oraşul-furnicar, cu scrâşnetul lui ostil şi capcanele care-i pândesc la tot pasul. Când tovarăşa lui de drumeţie îi propune să urce pe Postăvarul, la 1.800 de metri, Paul o readuce imediat la realitate, amintindu-i în ce împrejurări s-au cunoscut, pe linia lui 16, între bulevardul Dacia şi strada Orientului: „Dar bine, Nora, tu eşti o fată care la Bucureşti cazi din tramvai, şi aici vrei să treci Carpaţii?“
Despre dificultatea călătorului de a se lăsa purtat spre destinaţie fără a privi înapoi cu regret, ironie sau neputinţă, vorbeşte scena din Întârziere în care naratorul caragialian, urcând la Sinaia în acceleratul de Bucureşti, constată că nu există privelişte mai plăcută decât cea de la fereastra din spate a ultimului vagon: „Trenul a plecat din Sinaia la ora regulată și a ținut strict mersul reglementar până la Ploești. Am putut dar să mă bucur de o minunată priveliște, valea Prahovei desfășurându-se în fugă spre miază-noapte pe măsură ce trenul gonea spre miază-zi.“ Subliniind parcă dinadins paradoxul printr-o manevră inopinată, „de la Ploești, trenul de Predeal ca să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo unde până aci era coada trenului“. Vrând-nevrând, Mitică şi amicii lui sfârşesc prin a scruta, în zare, silueta Bucureştiului în care se întorc iar şi iar, după câte o paranteză duminicală pe Valea Prahovei ori a Oltului. Andrei Pleşu le dă, prin ricoşeu, dreptate, comentând o afirmaţie a lui Socrate care, pornit la plimbare în compania lui Phaidros, constată că „nu câmpiile şi arborii [îl] pot învăţa ceva, ci mai curând oamenii de prin oraşe“: „E un fel de a spune că orice plimbare prin pitorescul naturii sfârşeşte cu o reintrare în cetate şi, în cel mai bun caz, cu un ‘tratat despre pitoresc’ scris englezeşte, la focul căminului, cu opuri greceşti şi latine de jur-împrejurul fotoliului.“