Var celest
Din când în când,
cineva din ceruri văruiește lumea.
Varul acesta imaculat
picură din ochii îngerilor
care plâng
atunci când văd mizeria pământească.
Nu se mai observă, astfel,
petele întunecate din noi
și nici rănile arborilor
spânzurând deasupra ierbii
sufocate de gunoaie și zgură.
Cineva din adâncul de sus
desenează o nouă priveliște:
albă, neatinsă, ca-n vis.
Nevăzutele
Nu mi-am propus nimic din ce se știe,
ci numai Nevăzutele-mi sunt har.
Nu scriu pe cer, doar searbăda hârtie
îmi recunoaște litera de var.
Nu vreau să schimb în tot mai triste clipe
acest tumult de nimeni înțeles!
M-am resemnat, prin neguri și risipe,
să port și eu un nume fără sens.
Nu mi-am propus să fac ceva anume
în deșănțarea fără de contur…
Doar caut semnul vechilor cutume
sub cerul frânt al visului impur.
Nu mai aștept, și nu mai vreau, și încă
mă depărtez de propriul meu vis.
Îmi este trupul zilei ca o stâncă
de tot ce făptuit-am și am scris.
Mi-e lumea grea – o spun ca să se știe! –
Și pasul nefăcut mi-e și mai greu…
În cerul meu, acesta, de hârtie,
chiar pe Iisus l-am convertit ateu.
Rugă proscrisă
Tot mai des ne pierdem unii în alții
printre cuvinte și zile,
printre întâmplări.
Ne-am rătăcit!
Dă-mi, Doamne, cale multă de mers
ca să mă pot regăsi
cu toți ai mei în această uitare
de care nimeni nu se face vinovat.
Și luminează-mi calea spre departe,
căci prea aproapele-i de neatins!
*
Mirare sunt în nesfârșit tumult
– eu, neînvinsul fără de victorii!
Și prag îmi e privirea către, singur, cerul
din care mai răzbat vetuste semne –
și multe sunt neascultările de toate,
prin ele întrebându-ne mereu!
*
De ce nu faci tu, Doamne, din aceste rătăciri
o lume a pierzaniei fără măsură
în care să ne regăsim și noi, neînsemnații,
să respirăm și noi cum se cuvine,
și miluiește-ne cu cele fără rost
între mistere și lucrări divine!