Versuri de Florea Miu

Var celest

Din când în când,

cineva din ceruri văruiește lumea.

Varul acesta imaculat

picură din ochii îngerilor

care plâng

atunci când văd mizeria pământească.

Nu se mai observă, astfel,

petele întunecate din noi

și nici rănile arborilor

spânzurând deasupra ierbii

sufocate de gunoaie și zgură.

Cineva din adâncul de sus

desenează o nouă priveliște:

albă, neatinsă, ca-n vis.

Nevăzutele

Nu mi-am propus nimic din ce se știe,

ci numai Nevăzutele-mi sunt har.

Nu scriu pe cer, doar searbăda hârtie

îmi recunoaște litera de var.

Nu vreau să schimb în tot mai triste clipe

acest tumult de nimeni înțeles!

M-am resemnat, prin neguri și risipe,

să port și eu un nume fără sens.

Nu mi-am propus să fac ceva anume

în deșănțarea fără de contur…

Doar caut semnul vechilor cutume

sub cerul frânt al visului impur.

Nu mai aștept, și nu mai vreau, și încă

mă depărtez de propriul meu vis.

Îmi este trupul zilei ca o stâncă

de tot ce făptuit-am și am scris.

Mi-e lumea grea – o spun ca să se știe! –

Și pasul nefăcut mi-e și mai greu…

În cerul meu, acesta, de hârtie,

chiar pe Iisus l-am convertit ateu.

Rugă proscrisă

Tot mai des ne pierdem unii în alții

printre cuvinte și zile,

printre întâmplări.

Ne-am rătăcit!

Dă-mi, Doamne, cale multă de mers

ca să mă pot regăsi

cu toți ai mei în această uitare

de care nimeni nu se face vinovat.

Și luminează-mi calea spre departe,

căci prea aproapele-i de neatins!

*

Mirare sunt în nesfârșit tumult

eu, neînvinsul fără de victorii!

Și prag îmi e privirea către, singur, cerul

din care mai răzbat vetuste semne –

și multe sunt neascultările de toate,

prin ele întrebându-ne mereu!

*

De ce nu faci tu, Doamne, din aceste rătăciri

o lume a pierzaniei fără măsură

în care să ne regăsim și noi, neînsemnații,

să respirăm și noi cum se cuvine,

și miluiește-ne cu cele fără rost

între mistere și lucrări divine!