Timpul-epocă din romanul În așteptare (Editura Polirom, 2020) al lui Mihai Zamfir este unul foarte precis; prozatorul își construiește textul pe zece paliere temporale – între noiembrie 1987 și februarie 1990 – și pe cele patru nivele ale casei cu numărul 6 din Intrarea Vergului – parter, două etaje și mansarda –, astfel încît capitolele romanului se intitulează Etajul I. Noiembrie 1987, Parterul. Septembrie 1988, Etajul II. De cembrie 1988, Mansarda. Decembrie 1987 etc., figurînd, astfel, mo dul de exprimare a vremurilor și istoriei înseși prin casele care se vor fi construit în București, încă „din vremea lui Cuza“, cum e casa, de pe moșia boierilor Vergu, a lui Zăvoianu, nepotul unui „rapid-trecător ministru de-al lui Cuza“, apoi, vila florentină din anii ‘30 – „o fantezie italiană în mijlocul Bărăganului“ – a avoca tului Puiu Dissescu și bancherului Reiss, iar în Iași, casele de pe Sărărie, „ulița copilăriei“ protagonistului, cele „zece palate“ și o sută de „case arătoase“ din „vremea ultimilor fanarioți“, în conjurate de „cocioabe și dughene“, înlocuite, în vîrsta de fier a istoriei, de „blocuri cenușii“; în București, în casele care au scăpat demolărilor, „locatarii de familie bună, deocamdată încă majoritari, dispar unul cîte unul, iar în locul lor se mută mahalagiii triumfători…“, în vreme ce, în Iași, „palatele și casele boierești au dispărut și ele, nimic n-ar mai trebui să amintească de epoca fanariotă, și totuși îndeletnicirea locuitorilor a rămas cea de pe vremea ofițerilor ruși de acum două secole, amorul și băutura“: surparea vechilor case, „scoase parcă dintr-un tablou interbelic“ (“Dar tu stai într-o casă ca în Camil Petrescu, și chiar în centrul Bucureștiului“, spune „provinciala“ Veronica lui Christi, „favorizatul sorții“), în malaxorul orașului „monstru“, în foșgăiala murdar-proletară, reprezintă semnul sigur al năruirii unei epoci, pentru că, iată, casa de dinainte, operă de artă, devine, după, foarte vulnerabilă, toată superbia vilei florentine dispare în înghețul celor ze ce grade decise de partid.
Casele lui Mihai Zamfir fixează istoria, de la anii ‘30, cînd „ai fi zis că lumea se pregătea pentru un veac de pace și fericire“, pînă la distopia anilor ‘80, cu blocuri de zece etaje „toate la fel, toate programate să macine suflete“, cu „cei trei F“ ai lor (frig, foame, frică) și însoțesc oriunde perso najele, la Brașov, de pildă, între clădirile baroce din Piața Primă riei, la Agapia, printre casele monahiilor de acolo ori pe strada Lăpușneanu din Iași, „marele Corso“ de altădată, salonul în aer li ber devenit „o ulicioară părăsită, desfundată, plină de gropi“: casa lui Gheorghe Dissescu din În așteptare, care asistă la nașterea, ve ghează la formarea personajului pentru a-l însoți, apoi, în moarte, este casa ființei, îi spune istoria și îi dezvăluie lăuntrul, este ea însăși o ființă vie: „Casele, spune un personaj, cer și ele să fie iubite, ca și oamenii; dacă nu le iubești, mai devreme sau mai tîrziu te gonesc“. Încă mai mult, casa lui Mihai Zamfir este casa onirică a lui Gaston Bachelard din motto-ul decupat din Poetica spațiului, cu o evidentă funcție proiectivă: „În casa onirică, topo-analiza nu știe să numere decît pînă la trei sau patru“, ne avertizează Mihai Zamfir cu vorbele lui Bachelard. Dar, adaug, tot filosoful francez ne învață că, deseori, casa e un dublu, o supradeterminare a personalității celui care locuiește în ea. Casa de la numărul 6 din Intrarea Vergului este una onirică, ea trece din istorie în imaginarul fastuos al prozatorului, iar topo-analiza sa numă ră, iată, pînă la patru, fiecare nivel al vilei florentine identificînd un personaj anume și, prin el, o tipologie: la mansardă, locu iește Christian Zippa, fiul unui academician, cercetător la Institutul „G.Călinescu“ pentru Literatură, îndrăgostit aproape maladiv de ieșeanca Veronica Sîrbu, făcînd dese călătorii de documentare la Biblioteca Fundațiilor din Iași pentru a încheia o lucrare despre „in fluența franceză în Moldova“, la etajul II, stă, „cu pile“, Nicolae Airinei, profesor de filosofie și informator al Securității, împreună cu soția sa, „tovarășa Ana“, botezată astfel de comunistul ilegalist Gavrilovici „în cinstea Anei Pauker, marea șefă a României“, etajul I e ocupat de Gheorghe Dissescu, inginer pensionar, urmașul avocatului Puiu Dissescu care, împreună cu bancherul Reiss, va fi construit vila din Intrarea Vergului, iar la parter stă Ileana, so ra lui Christian Zippa, „fata bătrînă“ din Sărărie, venită într-o altă Sărărie, în centrul Bucureștilor. Istoria omului e po vestea casei sale. Iar istoria se identifică prin personajele sale, toate în același timp-epocă, ultimii ani ai înghețului din trecutul recent și primele două luni ale anului 1990, cînd țara pare să fi fost transportată pe o altă planetă, zile și săptămîni trăite ca „o singură zi de mirare fericită, o zi ce nu se mai sfîrșea“, timpul dulce, prietenos, care înlocuiește pe cel dușmănos, cu lucrarea în tunericului său. Tipologiile, comportamentele, modurile de gîndire și, mai ales, formele de acomodare cu o istorie mereu agresivă, con tondentă, restituie o radiografie exactă a perioadei interbelice și a României contemporane. Trecutul îndepărtat este al lui Gheorghe Dissescu: „Instalați în noua lor locuință, tinerii Dissescu și Reiss, fiecare cu nevastă și cîte un băiețel, s-au simțit acasă încă din prima zi. Bărbații doreau de multă vreme să plece din casele vechi unde se născuseră, iar vila-bloc din mahalaua Negustori însemna și începutul unei noi vieți. În 1930, totul era nou și promițător. La ritmul în care răsăreau în București blocurile cu două, trei sau mai multe etaje, în care se deschideau restaurante, bodegi de lux ori grădini de vară în parcuri, ai fi zis că lumea se pregătea pen tru un veac de pace și fericire în orașul ce semăna tot mai mult cu unul european, așa cum îl visaseră părinții tinerilor de la 1930“. Interbelicul prin Dissescu și anii ‘80 prin Christian Zippa, Nicolae Airinei și Ileana – cele patru nivele ale casei onirice – reconstituie istoria contemporană a României sub forma unui film documentar.
Mai întîi, Gheorghe Dissescu, așezat peste marginile lumii acesteia, cum spune, căutînd în pensionarea cu anticipație de la Institutul de Proiectare CIMET un fel de a scă pa de frică, documentează sfîrșitul epocii liniștite și prospere – „un basm lung și frumos“ –, în zăngănitul armelor și în drama rebe liunii legionare („nu încape îndoială că primăvara lui 1940 și începutul verii au însemnat pentru mine dezastrul“, notează Dissescu în jurnalul său secret), anul 1945, al terminării războiului și al în gropării speranțelor în lumea urîtă, săracă și represivă, instalată de bolșevici, drame urmate de amenințarea cu naționalizarea casei, exceptată, totuși, pentru că, într-o vreme, la mansardă va fi locuit în clandestinitate Lucrețiu Pătrășcanu, frigul, oprirea gazului me tan, nopțile de coșmar, foamea potolită, din cînd în cînd, cu banii luați pe cîte un pachet de cafea trimis de Radu Dissescu din Ameri ca, revolta de la Brașov, întunericul „la ordin de sus“, raziile milițienilor, „scrisoarea celor șase“ etc.: Dissescu, interbelicul oropsit este personajul în jurul căruia pivotează ceea ce M. Zéraffa numea „ideologia“ romanului. Dacă inginerul pensionar de la etajul I urăște pe comuniști, profesorul de filosofie Nicolae Airinei, de la etajul II al casei din Intrarea Vergului, îi adulează. Profesor la Universitate, securist, beneficiind de o „locuință specială“, în vila florentină, de la „organele“ care au confiscat apartamentul părăsit de Mili Reiss, plecat dincolo de Ocean, cu o origine socia lă aparent sănătoasă (în fapt, fiu al unor refugiați basarabeni, foști moșieri) și, desigur, un „dosar beton“, cu acces liber la „magazinul de circuit MAI lîngă Batiște“, căsătorit cu tovarășa Ana, fiică de ilegaliști, angajată în MAE și trimisă în misiune la Lon dra, Nicolae Airinei vede „normalitatea comunistă“ amenințată, în 1989, de „nenorocitul de Gorbaciov“ și de „politica aiuristică“ a lui Nicolae Ceaușescu, intră în panică auzind despre Timișoara, dar se liniștește brusc după semnalul pe care i-l dă televizorul: „Ia te uită, domnule, dracul nu-i atît de negru! Dacă tot un comunist, fie el și renegat, va conduce de acum, înseamnă că la noapte am să dorm ceva mai liniștit“. În sfîrșit, Christi de la mansardă, deși părea prăbușit în pasiunea lui pentru Veronica și prins în cercetarea Iașului vechi e, de fapt, un „disident oficial“, unul din tre semnatarii scrisorii de protest citite la „Europa Liberă“, iar sora sa, Ileana, de la parter, ilustrează ceea ce aș numi anonimul epocii, cu o viață necăjită, supărată că, la Tîrgu Neamț, i-a fost refuzată o pîine, pentru că nu avea buletin de domiciliu acolo, așteptînd, în resemnare, un semnal al înnoirii, de oriunde ar veni. În romanul lui Mihai Zamfir, fiecare așteaptă pe cineva: Christi pe Veronica, Ileana, pe fratele său, Dissescu așteaptă să cadă comunismul, în vreme ce Nicolae Airinei așteaptă tancurile și mitra lierele pe străzile din București pentru a face ordine în decembrie 1989, un an îl așteaptă pe următorul, 1988 pe 1989: așteptarea e una dintre temele romanului și starea personajului: „Ce a mai rămas din București? Ceva complet diferit de București. Locuitorii lui nu s-au îndurat să plece în altă parte, legați de locul lor, asistînd la ștergerea lentă a peisajului cunoscut. Ce fac ei acum? Așteaptă, nu se mișcă, pîndesc să vadă ce o să se întîmple. Așteaptă să se petreacă ceva extraordinar, o minune, dar fără ca ei să miște un deget“.
În așteptare e și un acroșant roman de dragoste, structurat pe povestea dintre Christian Zippa din București și Veronica Sîrbu din Iași; desfășurată pe un scenariu cu un fermecător joc al inter tex tualității, reluînd stimuli și relansatori de text din Ibrăileanu care vorbea în Privind viața și Adela despre „dragos tea cu fetiș“ („cearceaful adus de la București frige sub ei, se mototolește de parcă s-ar fi dormit pe el o săptă mînă, fierberea lasă mici urme perlate la care nimeni n-are timp să fie atent. Vor fi contemplate abia mai tîrziu, duioasă amintire“), dar, mai ales, din romanul Bălăuca al lui E. Lovinescu și din celebra corespondență a lui Eminescu cu Vero nica Micle, într-un Iași, în fond, neschimbat, găsind „fericita singurătate din mijlocul oamenilor“: Veronica, „o vulpe de salon“ și Christi, scufundat în „mlaștina iubirii“, plecînd /revenind la și de la „marea singurătate“ de la București, iubind, acasă, o făptură de fum, la Iași, o femeie răpitoare, topind neliniști eminesciene din cunoscutele epistole, hrănindu-se cu prezența voluptuoasă, clocotitoare a vulpii de salon care vorbește, iată, în termenii liricii eminesciene: „«Iartă-mă, mă cam dor sînii, să fii atent, sunt foarte sensibili». «Doamne, te-am chinuit?». «Într-un fel. Hai să-i spunem un dulce chin!». Amuzată de mutra lui, care trebuie să fi fost disperată, Veronica i-a zîmbit încurajator: «Nu te speria, ești ca un copil!»“. Om de carte, Mihai Zamfir fa ce, în romanul său (și) un experiment literar seducă tor, „pour les connaîsseurs“. Mai e posibilă azi/ieri o poveste de dragoste asemeni aceleia trăite altădată de Eminescu și Veronica Mi c le, fixată în poezia eminesciană și în versurile Veronicăi, în amintirile contemporanilor, numeroase, în ton de romanță, majoritatea de luat, oricum, sub regim de inventar, într-un roman precum Bălău ca și în corespondența tipărită după 1990? Pare că da, ne spune autorul omniscient care, într-un subtil joc al textului plasat în focarul unor oglinzi paralele ale altor texte, strecoară locuri cunoscute din Iașul de altădată, păstrate, încă, în anumite unghere ale urbei moldave, numele (Veronica, Verona…), traseele vechi ale în drăgostiților etc.: nimic romanțios, însă, într-un experiment speci fic prozei postmoderne.
Frescă a României din interbelic și din vechiul regim, poveste de dragoste, carte a lumii vechi din București și Iași, experiment al intertextualității, romanul În așteptare este unul dintre evenimentele prozei noastre de azi.