Când am citit cartea Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română a distinsului istoric literar și universitar bucureștean, Mircea Anghelescu, nu mi-a trecut prin minte că ea ar mai putea fi actualizată, că epoca călătoriilor nu a apus. Marius Chivu mi-a dovedit contrariul, că poate fi adăugat unei serii prestigioase de călători într-o epocă în care hărțile sunt ultraperformante, când informația este la dispoziția tuturor, când posibilitatea de a te conecta de aproape oriunde la ea evacuează aproape în întregime riscul rătăcirii, când totul a fost desco perit. Trei săptămâni în Hima laya (Humanitas, 2012/2016), Trei săptă mâni în Anzi (Humanitas, 2016) și Trei săptămâni în Atlas (Humanitas, 2023) sunt trei relatări de călătorie care vi zează trei lanțuri muntoase foarte cunoscute, iar ele sunt acompaniate de un bogat material fotografic realizat de autor. Nu mă voi referi mai pe larg decât la ultimul volum, dar există un pattern asumat de autor, o art de voyager in the old ways, pentru că autorul călătorește întotdeauna cu un prieten și atât, echipa minimală, nu folosește GPS-ul sau ceva similar ca mijloc de orientare, ci doar hărțile de hârtie și nu își documentează cultural zona de călătorie, cu alte cuvinte, nu consultă un Guides du Routard, o hartă strictă a obiectivelor și reperelor turistice care nu trebuie ratate preferând o randomi zare similară experienței exploratorilor genuini care descopereau o lume cu mijloace precare. Cu alte cuvinte, autorul se încredințează acelui par hazard al aventurii, necunoscutului și adesea necunoscuților, face autostopul, își extrage experiența din contactul direct sau cât mai puțin mediat cu universul pe care-l explorează. Plutește aici un parfum romantic desprins parcă din aventura lui Mircea Eliade în India, cel îndrăgostit de Lawrence al Ara biei a cărui carte a tradus-o, deși, în Le génie du lieu, Michel Butor opina că literatura romantică de călătorie se constituie ca prelungire a unei lecturi, ori la Marius Chivu lectura ca punct de plecare este evitată, fiind recuperată abia la finalul călătoriei, adăugându-se unei notații destul de stricte a fiecărei zile în sistemul jurnalului de bord, consemnând întâmplările, relieful fiecărei zile. Dacă aș lua ca reper taxonomia lui Adrien Pasquali din Le Tours des Horizons. Critiques et récits de voyage, aș zice că Marius Chivu combină câte ceva din toate formele de călătorie propuse de teoreticianul francez: călătoria care vizează nu exoticul, ci endoticul, sau infraordinarul, cum îl numește Georges Perec, adică propriul revelat de alteritate, călătoria în timp cu rapeluri mitologice, trecând prin istoria locului, călătoria care validează alte relatări de călătorie. Din „galeria de portrete” de călători propusă de Tzvetan Todorov în Noi și ceilalți, două categorii s-ar potrivi demersului viatic al lui Marius Chivu, mai precis un mixaj între cele două cea a impresionistului și cea a exotului. Impresionistul alege acel cadru cu care să rezoneze, care să-i stimuleze trăirea, fie el aventurier sau contemplativ „îi interesează cu adevărat impresiile pe care aceste țări sau ființe le produc asupra lor, nu țările sau ființele însele.” Iar Marius Chivu își alege oarecum la întâmplare obiectivul, cu excepția faptului că undeva trebuie să fie un munte, iar călătoriei pe orizontală, nelipsite din orice traseu, trebuie să i se adauge una pe verticală, o ascensiune. Exotul este călătorul care se plasează în locul geometric tensional creat de surpriză și familiaritate, performer al unei „priviri naive”, cum o numește Todorov, adică disponibil pentru explorarea unei lumi străine fără a-și abadona propriul bagaj cultural. Exotul este interacțional, realizează comparații fără a le transforma prin generalizare facilă în teză, arată o mare deschidere pentru experiența pe care o aduce clipa, privilegiază omenescul în expresia lui degajată de orice prelucrare-prejudecată. Iar aceste interacțiuni prezente la tot pasul constituie partea de literatură a relatării de călătorie, uneori cu un moment de satori, precum cel în care o fetiță hemiplegică, scoasă la aer, în stradă, într-un fel de pătuț de lemn, primește atenția trecătorilor sub forma atingerilor, a zâmbetelor și a cuvintelor, singurele menite să aline sau să restabilească o demnitate a omenescului în formele unei corporalități abreviate. De fapt, ca să fiu corect, ceea ce autorul povestește este ceea ce vede împreună cu propria sa emoție, dar fără să înțeleagă cu adevărat, dacă se află în fața unei forme de sociabilitate codificate cultural, a unei manifestări spontane a generozității, a unei zile în care ceva misterios se întâmplă.
Esența acestei experiențe este refuzul oricărei generalizări și mai ales reducerii ei la un sens anume. Frumusețea îi stă, cum spunea Mateiu, în partea ei de taină și această taină este cumva și a culturii care i se înfățișează nu prin muzee, deși există pe traseu și locuri instagramabile, expresie a muzeificării, a valorilor de patrimoniu etc., ci prin medierea ei de către întâlniri a căror sens este intuit, presupus, dedus. La confiniile cu literatura se plasează autorul ulterior, când scrie un eseu documentat despre hărți făcându-te să te simți ca într-un pasaj reușit al lui Michael Ondaatje din Pacientul englez, precum cel despre vânturile deșertului. Sunt hărți de nisip, desenate cu degetul de către vreo căpetenie beduină, așa cum sunt hărți de cuvinte, hărțile povestite, cele care însoțesc orientarea cu garanția precară și poetică a cuvântului. Peste tot, autorul întâlnește europeanul care a iubit Africa, deșertul, formele sale de relief, vasta sa rețea de culturi și dialecte, o anume libertate. Atunci când urcă Muntele Atlas sau străbate deșertul, sau stă în fața unei moschei, a unui iarmaroc de Maroc sau a unui trecător ai în Marius Chivu un astfel de european, sage citoyen du vaste univers, care chiar dacă a sosit cu întârziere, nu ratează descope rirea, nu a unui loc nou, ci al unei priviri, pentru că această carte este dedicată în egală măsură locurilor și felul în care le privești sau în care privirea se încarcă cu toate aromele unei alte culturi. Poate că asta încearcă fotografia sa să facă, să aproximeze propria sa privire. Dacă urcarea grohotișului sau a unui abrupt ne sunt familiare, urcarea celei mai înalte dune de nisip, Erg Chegaga, are o poezie aparte așa cum intrarea în deșert se face printr-o poartă de aer și foc, La porte de Sahara, satul M’hamid el-Ghizlane (Câmpia Gazelelor). Litera tura se adună, precum firele fine de nisip, ecourile ei vibrează deja în mintea scriitorului. „În tabără ne așteaptă covoare întinse direct pe nisip, perne și măsuțe de lemn cu felinare în inte riorul cărora ard lumânări. La lumina lor bem ceai ca-ntr-un roman de Bowles, ca-ntr-un cântec de Sting.” Sau un vers de Leopardi la vederea mirajului, lacul care nu (mai) există pe fundul căruia trec exploratorii: „Iluziile sunt singurele flori în deșertul vieții”. Ceea ce reali zează Marius Chivu putem foarte bine înțelege ca cititori, anume că locurile cu nume necunoscute au poe zia lor, că peisajul desfășoară o al te ritate pentru care este nevoie de cuvinte noi alături de cele vechi, cuvinte care aparțin unei alte culturi, că nu totul se poate povesti și ai nevoie să vezi, că, așa cum remarca și Herta Müller în Regele se înclină și ucide, există „privirea străină” și că limba are propria sa expresivitate, iar o limbă străină creează efecte poetice comprimând realitatea în expresia idiomatică sau într-o metaforă.
Nu există nimic sistematic în relatarea de călătorie a lui Marius Chivu, chiar dacă jurnalul creează o cronologie și diegeza cu care se susține orice roman de aventuri. Efectul este dat la retrospectivă, reflecțiile, nota autobiografică și introspecția, amploarea lor rezidă în recitirea propriului material, în punerea amintirii sub lupă, într-un context cultural. Și intertitlurile au vocația postmodernă a ludicului, Sara pe dună, La norocul chior, O zi șchioapă pentru peștii spadă, Unde se încumetă vulturii etc., semn că literatura filtrează orice experiență, îi dă gust precum mirodeniile, o plasează în marele intertext care este Marocul.
Există peste tot în acest volum o observare dublată de reflecție cu privire la feminitate, într-un spațiu al privirilor interzise sau blocate. Episoadele ca și fotografiile documentează încă odată privirea, a lor, a marocancelor, avide să privească și să se ofere privirii într-un alt fel, a bărbatului european oarecum dezinvolt, dar și temător în confruntarea cu tabuizarea privirii și a femeii în cultura arabă, a privirii care face loc unei alte priviri îndepărtate etc. Încă odată, întâlnești în fiecare capitol o parte a poemului, nu cel din cărți, ci „momentul poetic” așa cum îl preciza Laurent Jenny, ca fapt de viață, expresie a unei ineluctabile intensități, firesc și, în același timp, inefabil pentru că nu suportă explicația limitativă a algortimului hermeneutic. Este acel ceva cu care rămâne exploratorul și care este transmis cititorului odată cu emoția care-l poartă. De aceea jurnalul-relatare de călătorie al lui Marius Chivu este unul aparte: o hartă de nisip, o hartă de cuvinte.