La sfârșitul anului trecut, Gabriel Liiceanu publica un scurt volum despre sfârșitul a patru oameni pe care i-a cunoscut, i-a admirat și i-a iubit: Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran și Monica Lovinescu. Moartea este, crede autorul, cel mai personal și semnificativ eveniment contingent. Tocmai pentru că nu-i mai poate adăuga vreun alt gest, viața fiecărui om pare că-și află – odată cu sfârșitul ei – o semnificație ultimă, moartea devenind exemplară, în sensul mai vechi al termenului. În lumina sfârșitului, viața însăși pare că-și schimbă direcția ca o apă aureolată de un crepuscul din amonte. Finalul pare să fie finalitatea însăși a vieții, predestinat dintru chiar începutul ei.
Nu așa se întâmplă în cazul lui Cioran, a cărui viață pare să fi fost o îndelungă și zbuciumată gestație a propriei morți. De la 22 de ani, vârsta la care scria în Pe culmile disperării că este „specialist în problema morții“, până la ultimele lui rânduri, Cioran a invidiat starea sau stările de inconștiență ale ființei în ordinea lor crescătoare: cu cât un „existent“ știe mai puțin de el însuși și de cele din jur, cu atât este mai bine plasat în această ordine infernală unde catastrofa începe cu a fi și culminează cu a ști.
Ambivalența lui Cioran față de starea de conștiință provine dintr-o complexă raportare la problema lui „a fi“, astfel că în scrierile sale invidia față de stările de inconștiență ale ființei conviețuiește cu disprețul absolut față de omul lipsit de luciditate și de „conștiința morții“: „Distanța dintre un om care are conștiința morții și cel care nu o are este mai mare decât aceea dintre o stea și un scuipat.“ Desigur că în „ordinea naturală“ e preferabil să fii animal, plantă, piatră, dar, din moment ce ești om, este o absolută indignitate să te refuzi conștientizării existenței – fie și cu prețul transformării ei într-o experiență tragică.
Moartea lui Cioran reflectă în modul cel mai deplin situația acestui om a cărui „demnitate tragică“ a lucidității este retrasă prin pierderea treptată a facultăților psihice și neurologice care o fac posibilă. Cioran „regresează“, prin boala Alzheimer, la stadiile primare ale existenței într-o derizorie împlinire a „dorințelor“ enunțate în scrierile lui, răstălmăcite de un „geniu“ rău-voitor. Amnezia totală ar fi deci, într-o lume posibilă, „pedeapsa“ prin care un Dumnezeu al filosofilor sancționează îndrăzneli asemenea celor ale lui Cioran.
Tot despre memorie va fi vorba și în relatarea sfârșitului Monicăi Lovinescu. Monica Lovinescu trăiește în marginea memoriei mamei ei, își transformă întreaga viață într-un „memento matris mortis!“, într-o amintire perpetuă a modului în care a sfârșit, torturată, propria ei mamă. Plecată la Paris în căutarea libertății de exprimare artistică, traseul existențial al Monicăi Lovinescu se schimbă radical după ce află modul cumplit în care a murit mama ei. Rezistând presiunilor de a-i scrie fiicei ei să se întoarcă în țară, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu moare de hidropizie, după ce autoritățile închisorii unde era deținută nu-i mai administrează medicamentele.
Activitatea desfășurată la Radio Europa Liberă a constituit o răzbunare a morții mamei și deopotrivă o transfigurare a sentimentului ei de vinovăție. Microfonul i-a permis Monicăi Lovinescu păstrarea legăturii cu victimele lagărului comunist din România, care, asemenea mamei ei, sufereau de pe urma terorii din țară. Nemângâierea și autoînvinovățirea Monicăi Lovinescu cer – cu impetuozitatea unei nevoi vitale – ipostazierea mamei rămase în România în tot atâția ascultători ai emisiunilor ei. O viață trăită în umbra morții mamei nu poate să se termine altfel decât în lumina prezenței sale. Căci mama Monicăi revine în viața fiicei sale rămasă, în anii din urmă, doar cu o jumătate de minte lucidă, ca și cum, ne spune autorul, cele două emisfere ale creierului ei s-ar fi scindat, una rămânând ancorată în realitatea morții, a pierderii și a durerii, cealaltă transmițând, la fel de viu, informații dintr-o dimensiune a reînvierii, a recuperării, a vieții, unde Ecaterina Bălăcioiu tocmai fusese eliberată „dintr-un lagăr din sudul Italiei“, ba chiar se întâmplă să treacă prin fața ușii camerei sale, amestecându-și ființa cu aceea – și ea pierdută și regăsită – a lui Virgil Ierunca. De fapt, scindarea din finalul vieții reflectă clivajul în care-și va fi trăit întreaga viață. Literalmente, jumătate din creierul Monicăi Lovinescu nu a putut accepta niciodată moartea mamei ca răspuns la acuzele transmise de cealaltă emisferă care „știa“ ceea ce se petrecuse. Ultimii ani ai Monicăi Lovinescu desăvârșesc și împlinesc într-un mod cumplit (cumplit vine de la complet, spune C. Noica) întreaga ei viață, devenind imaginea ei exemplară.
Moartea lui Constantin Noica se „trage“ de la un șoricel pe care l-a „auzit“ în cămăruța sa din cabana de la Păltiniș, unde se refugiase după eliberarea din detenția politică pentru a-și scrie opera filosofică și unde fondează celebra Școală de la Păltiniș, al cărei reprezentant de frunte este chiar autorul cărții de față. Mai precis, încercând să prindă șoarecele invizibil, Noica alunecă și suferă o fractură de șold. Ce semnificație are șoricelul fatal pentru viața lui Noica? Noica și-a propus să nu acorde decât o minimă importanță lucrurilor obișnuite ale vieții, dând un cu totul alt înțeles, încă din cartea sa de debut, „bucuriilor simple ale vieții“, un înțeles nobil, spiritual, acela al existenței în sfera ideilor pure, filosofice. „Șoriceii“ vieții obișnuite fuseseră excluși de la bun început din viața lui Noica, dar iată că, în finalul acesteia, găseau o cale de a-și lua revanșa, de a se reîntoarce așa cum îi stă bine oricărui conținut refulat, mai ales când găsește un teren mai sensibil, pereții psihici mai șubreziți astfel încât să poată roade și pătrunde mai ușor dincolo de ei.
În același an în care Noica obține Premiul pentru debut al tinerilor scriitori din România cu Mathesis sau bucuriile simple, Emil Cioran publică Pe culmile disperării, obținând același premiu. Din nou, Noica refuză programatic „șoricelul“ disperării atunci când se referă la o temă-limită a reflecției filosofice, precum moartea. Spre deosebire de Cioran pe care moartea îl face să dispere, perspectiva lui Noica asupra morții este optimistă. El crede că se află în posesia unei rețete salvatoare, că poate depăși moartea prin creația culturală, mai precis, prin descoperirea unei legi individuale care să cupleze generalul și individualul, prin inventarea unui vehicul al nemuririi, asemănător unei monade autocreate. Iată însă că șoricelul rău prevestitor apare cu puțin înaintea morții, insinuând îndoiala cu privire la culmi. Șoricelul grijilor mărunte, al grijii față de propriul corp, poate șoricelul deznădejdii…
În sfârșit, cea de-a patra moarte „exemplară“ este moartea lui Horia Bernea, pictorul care, spune Gabriel Liiceanu, l-a învățat să vadă acele lumini și umbre care pun cele mai banale lucruri în perspectiva neobișnuitului, dacă nu chiar a sublimului însuși.
Nu întâmplător, însăși moartea lui Horia Bernea se produce tot în domeniul vizualității, al cărui profesionist era. Mai precis, ea face posibilă o experiență stranie a vizibilității vieții, căci dispariția fulgerătoare a pictorului străluminează cu o extraordinară intensitate lumea vieții sale (cu lucrurile lui, atelierul său, picturile încheiate și cele aflate în lucru). Această lume este, deodată, tocmai prin retragerea brutală, instantanee, a centrului ei generator – scăldată într-o orbitoare lumină.
Pe fondul acestei experiențe a vizibilității vieții capătă sens obsesia lui Horia Bernea pentru „a sta de vorbă“. Acest om însetat de iluminare le reproșa deseori prietenilor săi că, deși s-au văzut și au conversat, nu au avut timpul necesar pentru a sta de vorbă. A sta de vorbă însemna pentru Horia Bernea a aduce în câmpul vizibilului ceea ce de obicei este ascuns de cenușiul subiectelor comune de dialog. Temele grave, ultime, ale unui dialog esențial nu pot fi atinse decât în orizontul sau în proximitatea morții.
După cum a putut vedea cititorul acestor rânduri, am preferat să prezentăm cele patru morți exemplare într-o altă ordine decât cea aleasă de autorul Exitus-ului. Pe lângă subiectivismul subînțeles în această opțiune, această ordonare răspunde și unui criteriu al raportării la problema conștiinței: una complexă, ambivalentă, dialectică la Cioran, cea practică, morală – unde sentimentul culpei și al libertății se asociază cu implicarea în viața socială, politică și culturală la Monica Lovinescu, aceea a transmiterii și salvării prin cultură – la Constantin Noica, în sfârșit cea vizuală, picturală, iluminatoare a lui Horia Bernea.
Cartea lui Gabriel Liiceanu – prin conciziunea și forța ei – face parte din acea categorie a „marilor cărți mici“ ale umanității, ca să reiau aici expresia care a dat numele unei colecții editate la un moment dat de Editura Humanitas.