„Chirurgia este un scandal.“ Iată o afirmație neobișnuită. Cine o face, cine o susține? Doctorul Cătălin Vasilescu, profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni. Nu avem nici o îndoială că este bine informat, dar nu putem să nu ne întrebăm de ce i se pare chirurgia o formă de violență, de agresiune „totală“ și „planificată“, chiar dacă este practicată spre binele pacientului.
Aflăm răspunsul după ce îi vom citi cartea: Bestiar. Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații. Îi vom da dreptate, chiar dacă până acuma nu am auzit decât laude despre chirurgie și tehnicienii ei, ca fiind o știință/artă/ritual magic, servită întotdeauna cu dragoste și abnegație, devotament și compasiune. E adevărat că înțelegem același lucru și din „romanul“ lui Cătălin Vasilescu, dar o vom face mai ales după ce am parcurs istorisirile legate de câteva operații celebre ale secolului trecut, care au creat multă zarvă în lumea medicală și au iscat scandaluri „de mare spaimă și cutremur“.
Atacul întreprins de Cătălin Vasilescu împotriva prejudecăților legate de operatori și de masa lor de lucru este frontal și bine conceput: ne face să plonjăm direct, cu capul înainte și fără să ne rupem gâtul, într-o zonă puțin cunoscută cititorului obișnuit. Unde apar multe lucruri complicate și total neașteptate, uneori de-a dreptul înspăimântătoare.
Să începem cu primul scandal amintit de Cătălin Vasilescu: revoluția provocată de Werner Forßmann, chirurgul german care nu mai vrea să ajungă la inimă înfigând un ac direct în pieptul pacientului, ci alege o cale mai ocolită. Prin vena cubitală medie. În lipsa unui pacient pe care să experimenteze, își face singur o incizie la cot, își introduce aici cateterul și îl împinge șaizeci de centimetri până în inimă. Coboară apoi două etaje și aleargă prin curtea spitalului ca să obțină radiografia doveditoare. Un adevărat scandal. Considerat de toți încăpățânat și excentric, tânărul chirurg reușește să-și enerveze șefii și să fie concediat. Ulterior, pentru că a servit ca medic militar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu mai are dreptul să practice medicina și trăiește chinuit, ca un simplu tăietor de lemne, întreținându-și cu greu cei șase copii ai săi. Până când, în 1956, este invitat, pe neașteptate și cu puține explicații, în Suedia. Ca un deschizător de drumuri care merită o răsplată deosebită: Premiul Nobel.
Povestea lui Forßmann este construită abil de Cătălin Vasilescu. De la început simțim că autorul-chirurg este un povestitor talentat, priceput în a-și dezvolta narațiunea cu suspans și umor, alternând cu îndemânare pățaniile neobișnuite și extazurile celebrului spintecător de trupuri și de copaci. Nici nu ne trebuie mai mult. Devenim imediat interesați de lumea halatelor (odinioară) albe și călătorim cu mult interes între masa de operație și ceea ce se întâmplă ulterior pe patul bolnavului sau în coridoarele spitalului. Din fericire pentru noi, povestea este oferită simplu și natural, fără să fie îngreunată de o erudiție anevoioasă sau vreo argumentație complicat chirurgicală.
Dacă unii operatori sunt înzestrați cu două mâini dibace sau sunt dăruiți cu o minte bine gânditoare și intens meditativă, alții – ne spune autorul – au mai degrabă înclinații inginerești. Este cazul lui Kurt Semm, următorul chirurg năbădăios descris în Bestiar, care, în anii 1980, a dezvoltat chirurgia laparoscopică germană prin noi instrumente concepute de el pentru a-i permite să scoată apendicele fără a mai tăia abdomenul. Și el a fost considerat nebun, și el a fost „crucificat“ de colegii nedoritori să se supună unui adevărat șoc tehnic. A trebuit să publice peste o mie de articole și să realizeze peste cincizeci de filme ca să se impună ca un operator priceput în laparoscopii și să sfârșească în cele din urmă prin a fi considerat „un Jules Verne al chirurgiei“.
Cinci ani mai târziu, tot în Germania, Erich Mühe face prima colecistectomie laparoscopică. Altă inovație, alt succes. Dar nenumăratele lui cazuri bine rezolvate au fost date uitării din cauza unui deces neprevăzut. Este considerat vinovat și târât prin tribunale, ani de zile la rând, pentru crimă.
Povești ciudate apar și în psihochirurgie. Cătălin Vasilescu se avântă și aici cu mult zel: leucotomia, procedura portughezului Egas Moniz de a castra lobul frontal în tratamentul bolnavilor psihici i se pare un nonsens medical, deși a obținut și ea Premiul Nobel în 1949. Ideea a fost splendidă, dar cu rezultate dezastruoase. Nenumărate victime au plătit cu viața încercările acestui chirurg „biciuit de orgoliul priorității“, ale cărui speculații intelectuale nu l-au putut apăra de complicațiile post-operatorii. Și totuși nu au oprit alți chirurgi să-l urmeze în aceeași direcție. De pildă, americanul Walter Freeman credea și el că poate influența ideile obsesive ale bolnavilor psihici prin intervenții asupra lobului frontal. Degeaba și-a denumit operația altcumva: lobotomie. N-a avut mai mult succes. Și în cazul lui au urmat morți pe bandă rulantă, și în urma lui s-au înșirat alți chirurgi nonconformiști. De pildă, Henry Andrews Cotton a extras mii de dinți – din gura lui, a familiei și a sutelor sale de pacienți – sau zeci de organe din corpuri sănătoase pentru a anihila presupusele focare ale bacteriilor care ar afecta prin toxinele lor starea psihică a pacienților. Bayard Taylor Holmes a spălat, cu același scop, intestinul gros al fiului său schizofrenic, condamnându-l astfel la moarte. Și pentru acești inventatori „nesăbuiți“ a folosit autorul un registru simplu, împingând cu îndemânare cititorul, fără obstacole chirurgical-lingvistice, acolo unde nu are voie să intre în mod obișnuit. În sala de operație. Și asta fără să-l oblige să îmbrace vreun halat sau să-și dezinfecteze o jumătate de oră mâinile.
În fine, Cătălin Vasilescu nu uită să ajungă și la celebrul Toma Ionescu, medicul român respectat, admirat și ridicat în slăvi de un secol încoace. „Chirurgul național“ a avut însemnate realizări operatorii și o carieră de succes la Paris în anii tinereții sale, toate recunoscute de autor. Celebră a devenit mai ales tratarea anginei pectorale prin „operația Ionescu“, unde s-a realizat pentru prima dată rezecția totală a celor trei ganglioni simpatici cervicali. Ulterior a apărut însă o „mică“ problemă, provocată de un colaborator tânăr și îndrăzneț, Victor Gomoiu. Ajutat de marele profesor, Gomoiu a avut curajul să extirpe altceva: ganglionul cervical inferior și primul ganglion toracic. Intervenția a avut succes și a fost urmată de atât de multe însănătoșiri, încât Toma Ionescu și-a însușit fără rețineri tehnica tânărului coleg și a uitat să îl mai menționeze vreodată pe Gomoiu. Ambiție bolnavă, derapaj moral? Nici Vasilescu nu ne mai poate spune nimic astăzi, după atâția ani în care Toma Ionescu a fost uneori „îngropat în aglomerația de epitete laudative“ sau ridicat alteori până la „dimensiunile mistice“ ale unui Dumnezeu al chirurgiei.
Ar mai putea fi incluși în clasa „fiarelor chirurgicale puternice“ și Marius Barnard, curajosul întreprinzător al primului transplant de cord efectuat în 1967, sau Simon Branhall, care după transplantele sale hepatice se semna cu bisturiul pe ficatul proaspăt grefat. Dar Vasilescu are îndoieli în privința lor și își permite să se limiteze la o selecție arbitrară a eroilor, reducând-o la o „mărturisire confidențială“, o simplă carte de chirurgie și nu o carte de istorie sau de literatură. Aici însă ne permitem să îl contrazicem: chiar dacă cititorul e atras „în miezul fierbinte, în măruntaiele tremurânde ale animalului uriaș și periculos care este practica chirurgicală“, volumul medicului bucureștean suprapune toate cele trei cărți amintite de el.
Mai este o întrebare pe care și-o pune Cătălin Vasilescu: de ce Forßmann, Semm și Mühe apar ca figuri „luminoase, eroice“, iar Freeman, Moniz, Cotton și Holmes sunt personaje „sinistre“? Explicația i se pare simplă: de la curaj la ridicol nu e decât un singur pas, un pas periculos și greu de evitat, chiar dacă toți eroii amintiți în carte s-au bucurat de o educație medicală aleasă, au dorit să inoveze chirurgia și au avut inteligență, curaj și dăruire profesională.
În concluzie: ce îi trebuie cu adevărat unui chirurg? Inteligență operatorie? Mână pricepută, ochi versat? Cunoaștere intuitivă Budo? Sau Ba-ul cunoașterii colaborative, ca să plutim puțin și prin zone oriental-japoneze? Pentru că și în chirurgie există o geografie, cu locurile sale distincte, unde adevărul medical se caută și se descoperă mereu altfel. Totul în funcție de cum gândesc cei cu bisturiul în mână: fie că sunt europeni sau de oriunde altundeva, ei aparțin unor școli cu tradiții proprii, care le încurajează diferit fantasmele și îi aruncă uneori prea ușor, după cum am aflat acum, în lumea periculoasă a marilor înflăcărări. Nu întotdeauna benefice. Dar, citind despre ei, se deschid în dezvoltarea noastră intelectual-chirurgicală noi și nebănuite orizonturi. Nu contează dacă suntem mai mult sau mai puțin sănătoși, dacă stăm lângă masa de operație sau am fost vreodată întinși pe ea. Volumul de față este o carte-eșantion pentru toți cititorii. Sfârșitul e și el convingător: în medicină, ca și în viață, avem mai multe întrebări decât răspunsuri și mai multe dileme decât certitudini. Ele, ne încurajează autorul, sunt cele care fac ca viața să merite a fi trăită. În plus, suntem îndemnați și de Andrei Pleșu, printr-un joc reușit de cuvinte, să savurăm „un text… bestial“, însuflețit de reflecții miraculoase asupra dimensiunii trupești a spiritului și a dimensiunii spirituale a corporalității. Prin urmare, nu putem decât să ne lăsăm cuceriți de acest spectacol seducător al chirurgiei, oferit cu talent de Cătălin Vasilescu. Chiar dacă se conturează ca un bestiar colorat și tulburător al scandalurilor.