Încercînd să urmărești într-un dicționar sensurile prepoziției prin din titlul de mai sus, vei da peste un roman sau un poem de explicații, uluitoare pentru un cuvînt de legătură. Sau… de legături. Pentru că situațiile în care această prepoziție apare sînt multiple. Introduce tot felul de complemente circumstanțiale sau construcții atributive și exprimă nenumărate variante de sens, cum ar fi situarea într-o suprafață sau pe un traseu, raporturi între diferite realități sau identități, senzații sau acte de gîndire etc. Cum se întîmplă și cu sensurile sugerate de sintagma la care facem referire. Dăm iama prin lecturi, o luăm la fugă printre lecturi, ne fofilăm printre ele, le ocolim sau călcăm peste ele – în grabă – ca pe ace, cum am alerga desculț peste o miriște, ne ferim de ceva cufundîndu-ne în cărți, alergăm urmăriți de altceva periculos, un monstru al unei imaginații sălbatice, instinctuale, sau motivați să adunăm în grabă cîteva informații, cu care se ne arătăm în fața unui examen sau în fața realității nude. Așa, precum în viața de fiecare zi: prindem mereu viteză, spre cumpărături, spre metrou, spre locul de muncă sau de relaxare, cu automobilul în trafic, cu avionul spre țări exotice, saltul de pe un bananier pe altul… Deci, împinși de obiceiurile vieții de azi, prindem viteză și în actul lecturii. Și asta e pentru că lectura (cu toate cărțile sale) este situată prin bibliotecile vieții, cum vor fi arătînd acestea. Nu știu ce ne mai învață cărțile pentru viață, dar viața ne învață să dăm fuga prin cărți.
Cîndva, sufletul lui Calistrat Hogaș întinerea, „pe drumuri de munte“, la pas, „în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori“. Își alinta durerile adăstînd „în mijlocul arborilor muți și neclintiți“, în păduri seculare sau în poienițe înflorite, înfruntînd adesea vitregiile naturii ca pe o pedeapsă firească. Mergînd la pas, putea vedea tot ce dorea. Astăzi, rar mai merge cineva la pas într-o călătorie. Poate niște temerari, pe Everest sau nu mai știu pe unde. Temerari… rari. Altfel: pe o palmă de plajă, pe sub doi-trei pomi din livadă, pe vreo cărăruie înghețată sub buza unei păduri… Călătoriile lungi le facem – beneficiari a tot felul de facilități – ca să adunăm niște informații, cît mai multe, vrafuri de fotografii, filmulețe înghesuite la nesfîrșit în „tone“ de foldere, de privit la pensie, dacă te mai ajută ochii.
În ceea ce privește călătoriile prin cărți, ni le mai semnalează școala, timid de altfel, ca surse de informare, mai puțin ca mijloace de formare; o lectură „științifică“, rece (competențe de nu știu ce), mai mult pentru… examene, nu pentru examinări. În școală nu mai învățăm/ practicăm lectura la pas, a picăturii de rouă ce se lasă peste o floare gînditoare, facem sinteze, copiem referate despre cărțile pentru evaluare sau bac, repede, fișăm cîte ceva, la concurență cu „informația practică“, care învinge. N-avem timp și chef pentru a citi romane și poeme. Nu mai avem simț – și motivație – pentru așa ceva. La facultate, „ne specializăm“, dar nu în arta lecturii. Învățăm să numărăm cîteva „litere“… Contabilitate de competențe.
Ar fi de luat în seamă lectura operată de criticul literar, o activitate profesională, dar chiar în momentul cînd admiți o anumită specificitate facilitezi și prezența unui „mecanism“, a unei tehnici, a unei „rațiuni“, a lucrării ochiului rece, evaluator. Desigur că lectura criticului e de prețuit, dar trebuie să accepți și funcția ei „restrictivă“ nu doar ca aspect axiologic. Criticul literar nu are voie să leșine de plăcere atunci cînd citește o carte. Eventual, la a doua lectură, după ce și-a scris „istoria“, dar nici aceasta nu e lipsită de prezența unui ochi iscoditor, care încă nu e ingenuu. (A, da, oare cînd operează criticul o lectură ingenuă?) Altfel, e de reținut că și lectura criticului e specializată, adusă între anumite limite, „restricționată“ (dacă nu mi se vor aduce reproșuri legate de această calificare), organizată, supusă unei administrații riguroase. Criticul își face o listă selectivă, vag valorică, sintetizatoare, eficientă operativ și raportată la graba zilelor, apoi operează o lectură la termen (în ritmul unei publicații sau al aparițiilor editoriale, care nu amînă nimic), și se uită nostalgic cum, prin serenitatea lui selectivă, fluviul de cărți curge neconsolat la picioarele lui.
Și rămîne, neconvingătoare și nepăsătoare, lectura de relaxare, desfășurată într-un tren, sub ciuperca de pînză ce te apără de soare sau la gura sobei, sacadată, întreruptă adesea cînd ți-e lumea (cărții) mai dragă, în folosul altei activități. Te alegi, dintr-o asemenea lectură, cu o vagă plăcere și o informație neverificată… Nici prea citit, nici prea știut.
În universul actual al căr ților, foamea de lectură e tot mai mult copleșită (acoperită și înlocuită) de foamea de informație. Și, presați de obișnuințele timpului, o foame calmată în grabă cu cîteva pastile (de lectură) cărora le ignorăm conținutul. Lectura devine de obicei o fușăreală. O fușăreală neconsolată. Citim fără a ști, pentru că informația se retrage treptat din textele (scrise sau orale) care ne trec pe dinainte. Citim, din ce în ce mai nepăsători și mai fără reacție, tot mai multe știri false. „Fake news“, mondializate, globalizante, accentuînd procesul de globalizare în partea nesănătoasă a acestuia.
Trăitul se retrage din asemenea informații/ lecturi. Citim fără să trăim. Dacă într-o vreme (cu influențe pînă în zilele noastre) teoria literaturii ne spunea că – în relația viață-operă-autor-cititor – autorul se retrage din operă în favoarea cititorului, care era invitat să încerce a locui – cu tot ce ține de aceasta – în operă, azi cititorul ignoră ofertele autorului și, mai mult, nu mai e tentat să intre în operă, la adăpost și regăsire de sine. Tot sintetizînd, simplificînd, raționalizînd, în timp ce ne uităm la ceas (al nostru sau al timpului în care ne ducem zilele), pierdem farmecul textului, provocările și ofertele acestuia, cu tot ce este legat de o asemenea pierdere. Sustrăgîndu-ne lecturii, dînd fuga prin lectură, ne sustragem nouă înșine, uitînd să mai fim preocupați de identitatea noastră, de cine sîntem și ce (mai) facem. Nu-i vorba că nu mai locuim poetic (în text!) – sintagmă luată de la Hölderlin, dar nu mai locuim, astfel, (cu picioarele) pe pămînt. Ne ferim să locuim în imaginarul cărților, dar ne afundăm tot mai mult într-un imaginar „sintetic“, viciat, nesănătos.