Cea mai recentă carte semnată de Dumitru Chioaru, Melancoliile unui bătrîn cărturar, este, dintr-un capăt în altul, o sumă de reverii despre trecerea prin ținutul fabulos al poeziei, o trezire la realitate și o împăcare cu toate iluziile și cu toate deziluziile pe care poezia le-a provocat unui suflet care a mizat exclusiv pe candoare. Întoarcerea pe propriile urme, pînă la „locul“ nașterii în poezie, este miza acestei stări de melancolie, numai că are loc, în acest major periplu recuperator, un accentuat proces de dezvrăjire, relatat cu un oarecare cinism de sorginte baudelairiană: „Tineri stîngaci iubeam Poesia/ cum ai jumuli o pasăre/ haț! cîte-o mînă de pene pestrițe/ haţ! cîte-o aripă cîte-un picior/ să rămînă numai măruntaiele pe masă/ transparente şi tremurătoare/ ca becurile de neon –/ vezi! asta-i gușa din care cotcodăcea mititica/ de ştiam c-a făcut ou/ îl beam nefiert să nu ne răguşească vocea/ de goliarzi cîntăreţi în răspăr/ ai vremurilor noi“. La acest melancolic moment de bilanț, bătrînul cărturar constată că poezia i-a fost de toate în viață, de la iubită („cum mai venea odată Poesia/ cu mișcări feline“) la „ființă de companie“ („amantă nepereche“), i-a fost minciună și ispită, i-a fost istorie distorsionată de dictatură, cînd scrumierele ascundeau aparate de înregistrat, de urmărit, cînd „mașina de aplauze“ toca speranțele unui popor. Dar poezia poate fi și „cadavrul din debara“, care atîrnă în memorie, care bruschează conștiința: „m-am trezit/ dimineața asta cu un cadavru alături/ tatuat cu versuri de dragoste/ și nu mă grăbesc să anunț poliția“. În același timp, în acest complicat, kafkian chiar, context, poezia era singura libertate: „Poesia mi-a dezvăluit celălalt nume al ei:/ Libertate“.
Bilanțul însă, la un capăt de drum, nu este unul prea fericit, prea încurajator, suma cîștigurilor și a pierderilor se anulează una pe alta, bătrînul cărturar, artist în esență, are o singură certitudine, precum Socrate altădată: știe că nu știe nimic. Certitudinile în artă sunt inconsistente, artistul autentic nu știe care este sfîrșitul a ceea ce face, limita sa este ilimitarea. Chiar și Rimbaud, Pessoa sau Pound s-au încurcat în propriile tribulații, spune Dumitru Chioaru, în timp ce poetul care a visat „să fie mire Poesiei“, să-și lepede pielea de om, își descoperă vulnerabilitățile, lașitățile chiar, dar pe care le tratează cu umor, cu autoironie: „ (…) îmbătrînesc sînt mai laș/ mi-am croit o viață de hîrtie/ mă face fericit un premiu/ și mă gîndesc la ziua cînd/ mi se va ridica statuie-n oraș –/ parc-am murit de mult/ parc-aș trăi de mîine“. Mai ales, constată cu tristețe, autocompasiv totuși, bătrînul cărturar-artist, precum Rimbaud altădată: „poezia este în altă parte“. Este poezia fatalitate ? Pentru poetul român, care s-a trezit cu mesajul Mioriței impregnat în minte și în ADN chiar, această perspectivă nu este una de neglijat, „testamentul postmodern“ are ritmul săltăreț al baladei, iar morala rămîne cea inițială: „și de-o fi să mor/ la televizor/ să spui în răspăr/ tristul adevăr/ (…)/ iar tu Poesie/ să-mi fii făclie/ pe unde voi merge/ urma de mi-o șterge/ și voi poposi/ fără a mai fi/ umbră pe pămînt/ numai în cuvînt“.
Există și tendința de recuperare faustică a timpului, în fiecare „bătrîn cărturar“ ființează un Faust care și-ar vinde restul de suflet pentru a recupera ceva din viața netrăită, trăită superficial sau supusă amăgirilor. Numai că noul Faust nu mai respectă vechile convenții, deja a ajuns să stăpînească totul, l-a asimilat și pe Mefistofel chiar, devenind, în noua întruchipare, un Faustofel: „(…) aprinzîndu-mi pipa/ l-am zărit în mijlocul odăii/ pe domnul Faustofel/ așezat pe scaunul Poesiei/ picior peste picior:/ domnule veacul acesta e-al meu/ degeaba mai cauți departe/ aici sunt toate amestecate/ Binele nu se deosebește de Rău/ Cerul de Iad trupul de suflet/ bărbatul de femeie lumea de teatru/ versul de reclamă originalul de plagiat/ nu există fapte numai publicitate/ și de vînzare sunt toate –/ s-a destrămat ca fumul din pipă/ într-un rîs ascuțit prelungit/ uitîndu-și bastonul cu măciulia/ înfățișînd un cap de pudel“. Actul recuperator, la momentul bilanțului făcut de „bătrînul cărturar“, este unul extins, poezia este memorie impregnată de chipuri, de peisaje, de călătorii făcute sau amînate. În „albumul de fotografii“ apar bunicul („îmbrăcat în haine românești“), bunica („citea numai Biblia/ stînd în picioare“), pădurea copilăriei („pe care nu o poți străbate și înapoi“), o fată („alergînd desculță prin iarbă“), biblioteca („cărțile citite se năruiesc“), Dumnezeu („cea mai rîvnită jucărie/ în copilărie“). În același album, apar și lumile de departe, care risipesc ființa în cele patru zări: Paris („pe cheiul Senei privind în valuri/ mă regăsesc cărunt și-ncercănat“), New York („orașu-acesta e din altă lume“), Ierusalim, Florența („dacă n-ar fi Sibiul/ aș vrea să trăiesc la Florența“) etc. Un disimulat sentiment de împăcare cu toată lumea și chiar cu sine însuși rămîne la final, poetul redă poezia naturii de la care a smuls-o, a furat-o, omul returnează țărînii tot ce a primit într-o viață, spectrul evanescenței bîntuie mintea, inima: „scriu cu spaima/ că e ultima oară“. Deși, tot poetul spune cu oarecare resemnare, după ce pare că și-a încheiat conturile cu ceea ce l-a animat întreaga viață: „Jos poezia veche! Jos poeții toți!/ Trăiască poezia scrisă de roboți!“. Dar ca și în basmul Tinerețe fără bătrînețe…, călătoria „bătrînului cărturar“ pe firul memoriei are, în final, răspunsul unei realități care nu este dispusă să negocieze. Iar tristețea care plutește peste lumea din text ne face, indiscutabil, bine.