Recent Vasile Igna a aniversat o vîrstă rotundă, la propriu, cifrele care o compun fiind doar cercuri. Sau, ca să fiu mai plastic, „roți“. În acest context, volumul său Roata, apărut la Editura Limes, este unul sărbătoresc, dar și simbolic. Vasile Igna este cunoscut mai ales ca poet, dar – într-un context festiv – se cuvine să amintim reușitele sale în roman, eseu și literatură pentru copii. Roata este o construcție mai complicată decît organul de mașini care îi dă titlul, chiar dacă transpune în plan tehnic și expresiv perfecțiunea formei geometrice care este adînc semnificantă, a poligonului cu o infinitate de laturi. Orice figură geometrică regulată tinde spre cerc, acesta i se circumscrie, dar îi și este inscriptibil.
Cartea este constituită cu meșteșug și Ioan Horvath Bugnariu o ilustrează cu cîteva planșe de grafică sugestive. Textele se intitulează doar în trei feluri : Roata, Spița sau Respirație, urmate, în paranteză, de primele cuvinte ale primului vers. Descifrăm cu ușurință sensul : Roata este întregul ce se rostogolește, Spița este raza, unind cercul cu circumferința și menținînd distanța constantă dintre ele. Rămîne că Respirația este spațiul gol dintre spițe, sectorul circular, triunghiul curbiliniu și intervalul între două treceri de spițe.
Vasile Igna profită cu abilitate de largul cîmp de semnificații pe care le adună în jurul lor roata și elementele sale, atît prin circularitatea roții, cît și prin mișcarea ei. Fiecare punct al roții descrie, în mers, o cicloidă, situîndu-se alternativ sus și jos, după voia Fortunei. Labilitatea existenței este în joc, împreună cu alternanța anotimpurilor și răsucirea astrelor, sori și stele învîrtindu-se la porunca iubirii, precum știm de la Dante. De altfel Vasile Igna îl invocă, alături de Petrarca, ei „cîntă la unison, andante“. Că rimează cu numele florentinului.
Sînt și alte personaje istorice sau mitologice amintite în poemele lui Vasile Igna, de la Zeus la Einstein, de la Hector și Ahile la Ana Comnena „care tocmai își pierduse tronul și trena“. Dar sînt și personaje ale unei mitologii personale a poetului, scrise cu majusculă. Între ele sînt importante mai ales Mister și Miruna. Despre primul știu că e însuși motanul autorului, cu nume nelămurit între englezul Mister, tradus prin Domnul, și Mistér traductibil prin „mistery“. La fel de însemnate sînt toponimele, cel mai de preț și mai des menționat este Valea. Ea este locul în care plăsmuitorul poeziei viețuiește. Acolo are viziuni și revelații. „Zeus însuși cu-a lui roată de foc“ știe „al Văii soroc“ la concurență cu locuitorul ei.
Textele lui Vasile Igna au deseori forma unor proze rimate, ritmul fiind liber și rima împerecheată. Asta dă poemelor aparența unor cîntece pentru copii: „Voi, arătă el cu degetul spre noi-amîndoi,/ veți avea grijă de păpădii și trifoi/ de Spirt, de Mister și de Miruna/ de pițigoi codobaturi și fazani/ unii încă pui alții de treizeci și trei de ani“.
Forma infantil-ludică se situează în contrast cu conținutul grav, precum în De-a v-ați ascuns a lui Arghezi. Bufoneria asumată de poet este aceea a unui clovn trist. Cititorul va înțelege că niciun creator nu poate să-și hotărască drumul în chip definit, că oscilează între comedie și tragedie, între glumă și seriozitate : „Ce hărmălaie e-n mintea noastră, ce hărmălaie!“
Tonul jucăuș este pus să răsune în versuri cît se poate de serioase. Un fel de parafrază la un distih de Miron Radu Paraschivescu încheie un poem trist: „Și cînd a venit dimineața/ din moarte n-a rămas decît viața“. Aparența optimistă este contrazisă de toată desfășurarea textului care vorbește, de fapt, despre moarte, iar speranța învierii este slabă. Cei vii cîndva au devenit „cîte un firicel de trifoi“. Sunetul banal maschează o suferință: „foșnetul acoperă inima“.
Vasile Igna găsește mereu cîte o glumă ca să-și mascheze nefericirea, dar, cu toate artificiile formale sau mai ales prin etalarea lor ostentativă, lăuntrul comunicării vorbește despre lucruri contrare. Fiecare vers trebuie citit exact ca opusul său, așa cum se enunță explicit : „susul e jos înapoia e nainte“. Succesiunea temporală e relativă, „trecutul și viitorul înșirate într-o doară“, și aparența este sigur o mistificare, dar a altei mistificări.
Poezia lui Vasile Igna nu caută perfecțiunea formei circulare, ci o denunță cu durere ca fiind doar o arătare de fum, o iluzie, așa cum jocul rimelor și grandilocvența ascund vederii abisuri pe care chiar și poetul refuză tot timpul să le întrevadă. Aparent el rămîne mereu la suprafață, colocvial, vag ironic, detașat și gata de calambururi, plutind deasupra unei realități crîncene pe care o intuiește, dar nu știe sau nu îndrăznește s-o comunice. Iar cititorul trebuie să-i înțeleagă și să-i urmeze angoasa nedeclarată.