Reeditarea, în condiții de lux, a dialogurilor lui Ion Pop așezate sub genericul Ore franceze este un prilej fast de a calibra rolul și rosturile artei dialogale și a convivialității europene urmărind perindările unui tânăr universitar, duse mai departe la maturitate, prin perimetrele semnificative ale culturii franceze vii. O serie de poeți, artiști vizuali, filosofi și mai ales critici literari de limbă franceză au răspuns, la vremea prezenței pariziene a autorului, la solicitările acestuia. Odată realizate, interviurile au apărut în presa artistică românească, luând ulterior calea tiparului și în format carte (1979, 2002). Deși cele două volume astfel alcătuite au prins încă de la prima apariție, cunoscută fiind apetența publicului de la noi pentru tot ce vine valoros dinspre Hexagon, acum, la a doua intrare în contact cu cititorii, Orele franceze își revelează și valoarea istorică, putând fi situate printre cele mai bune volume de interviuri din contemporaneitatea literară românească. Am în vedere, spunând asta, nu doar convorbirile lui Felix Aderca din Mărturia unei generații (1929), ci și interviurile lui Adrian Păunescu din Sub semnul întrebării (1971, ediție revizuită și adăugită semnificativ: 1979) sau ale Iolandei Malamen din Scris și de scris (2005) ori din Depozite de supraviețuire (2013).
Pe de altă parte, este de făcut și o altă observație, poate: în timp ce E. Simion scria Timpul trăirii, timpul mărturisirii, vorbind despre descoperirea Franței și a Parisului pentru o întreagă generație de cititori, bursierul de la Cluj își iniția dialogurile menite să dea, și ele, tot o imagine a Franței culturale care își păstra încă centralitatea și luminozitatea spirituală neștirbite. O curiozitate și, totodată, o pedagogie care pare că îi apropie pe cei doi prieteni peste timp, dezvăluind o aspirație comună și chiar trăsătura unei mentalități filofranceze ce viza, totodată, și cultura înaltă… (De altfel, această apropiere concretă este mărturisită chiar de Ion Pop în introducerea la interviul cu Jean-Pierre Richard din primul volum, datând din vara lui 1975: „… cu doi ani în urmă, când ascultam, împreună cu Eugen Simion, câteva dintre lecțiile sale [= ale lui Richard] despre Proust, la Universitatea Paris VIII – Vincennes…“) În fond, această consonanță sună ca un ecou al genericului emisiunilor radio al unui alt critic: Teze și antiteze la Paris… Ca Monica Lovinescu la microfonul Europei libere, Ion Pop întreabă mari personalități, martori ai unor epoci de îndrăzneală avangardistă, români stabiliți la Paris și având o reputație consolidată, critici francezi de anvergură și poeți de faimă bine stabilită, mergând atunci când trebuie, spre a-i intervieva, în provincie sau chiar înafara Franței, la Geneva, descâlcind, atâta cât se poate, nodurile tendințelor la modă, colectând judecățile de valoare pe seama fenomenelor demodate („noul roman“ revine în discuțiile cu mai mulți exponenți ai criticii active)… De fapt, încet-încet, cel care întreabă și provoacă la destăinuiri izbutește să obțină, pentru publicul său de acasă, harta oamenilor de cultură francezi din deceniul al optulea, pe care o completează, la distanță de ani, cu cea a următorilor douăzeci de ani.
Lista interlocutorilor este impresionantă, semn că selecția s-a făcut atent și în bună cunoștință de cauză: întâi, în primul interval, Roland Barthes, Roger Caillois, Jean Cassou, Jean-Louis Curtis, Michel Deguy, Sonia Delauney, René Étiemble, Pierre Emmanuel, Dominique Fernandez, André Frénaud, Gérard Genette, Émile Gilioli, Étienne Hajdu, Ionel Jianu, Robert Kanters, Julia Kristeva, Berto Lardera, Maurice Nadeau, Gaëtan Picon, Francis Ponge, Georges Poulet, Marcel Raymond, Magdalena Rădulescu, Jean-Pierre Richard, Jean Rousset, Geneviève Serreau, Philippe Sollers, Philippe Soupault, Jean Starobinski, Tzvetan Todorov. Ulterior, pe parcursul anilor 1981-2001, Yves Bonnefoy, André Comte-Sponville, Jean Cuisenier, Michel Deguy, Patrick Deville, Michel Durafour, Serge Fachereau, Dominique Fernandez, Robert Ficheux, Alain Finkielkraut, Robert Kanters, Jean-Clarence Lambert, Jacques Le Goff, Maurice Nadeau, Jean d Ormesson, Paul Rcoeur, Michel Riffaterre, Jean Rousset, Danièlle Sallenave, Alexandru Șafran (din listă lipsesc revenirile numelor unora din cuprinsul primului volum). O lume de oameni reflexivi, de gust și spirituali, se desfășoară cu distincție și gust, de-a lungul lecturii, printr-un amplu și atent travelling cinematografic la o recepție dintr-o reședință aleasă de pe malurile Senei.
Formulările revelatorii nu lipsesc nici ele. „Limbajul literar trebuie să traducă toate celelalte limbaje: economic, politic, social, metafizic“ (Maurice Nadeau). Ori: „Adeseori, poezia nu se află în ceea ce ți se oferă drept poezie“ (Francis Ponge). Și: „Poetul să fie credincios autenticității experienței sale, fără a se supune vreunui dogmatism. El nu face parte din nicio armată. Încearcă să spună un adevăr – al omului“ (André Frénaud).
Pe de altă parte, uneori, întrebând, Ion Pop face mărturisiri despre sine: „Pentru mine, dicționarul a fost întotdeauna un fel de «lume a celor drepți», o lume-model, a modelelor de puritate“. Autor de dicționare el însuși, cu alte prilejuri, de vaste antologii ale poeziei contemporane și de sinteze despre avangardă și avangardiști, prin Ore franceze Ion Pop onorează și o altă fațetă a personalității lui: cea de causeur, de fin interlocutor, de admirabil și răbdător realizator de interviuri întinse pe parcursul a patru decenii de activitate.