Dacă nu ar purta mustață, Cornel Ungureanu ar putea fi ușor confundat cu zîna cea bună. Blîndețea sa îi învăluie toate gesturile. Deși îl cunosc destul de puțin, sînt sigur că nu a strigat niciodată la nimeni. Scrisul său este la fel învăluitor și învăluit în bunătate. Criticul încearcă să înțeleagă autorii și să extragă tot ce le poate fi favorabil în judecarea scrisului lor. Nimeni nu și-ar dori, la Judecata de Apoi, alt jude decît Cornel Ungureanu.
Cartea sa de dialoguri, în care este succesiv intervievator și intervievat, cuprinde însă și altfel de „dialoguri“, indirecte, acelea dintre comentator și scriitorul comentat. Nu toate paginile primei părți a volumului, intitulată Evocări/Dialoguri sînt efectiv schimburi de replici cu scriitori, cu oameni vii ori măcar schimburi de epistole, căci sînt și dintre acestea, sau măcar evocări în sensul strict. Cornel Ungureanu adună moduri diferite de a se raporta la autorii de literatură, precum Mihai Șora, căruia îi ia un interviu, Axente Sever Popovici, Vintilă Horia, cu care schimbă scrisori, Anișoara Odeanu, despre care scrie un studiu, Arșavir Acterian, evocare mai aproape de înțelesul acestui termen, Ovidiu Cotruș, Petru Vintilă, Sorin Titel – tot un studiu în care biografia și opera joacă roluri egale – și Petre Stoica. Toți acești scriitori care s-au afirmat în genuri literare felurite și au, fiecare, anvergură deosebită de a celorlalți, au parte de un tratament care îi pune în valoare și îi favorizează. Cornel Ungureanu nu este cu niciunul dintre subiectele sale, toți scriitori mai vîrstnici decît sine, ironic, caustic sau măcar dispus să manifeste rezerve față de ei.
A doua parte a volumului conține, în optzeci de pagini, adică jumătate din întinderea primei părți, opt interviuri acordate de Cornel Ungureanu unor colegi (mult) mai tineri. Aceștia sînt, în ordinea din sumar, care nu este nici alfabetică, nici cronologică, Ioan Pintea, Călin Crăciun, Daniela Sitar-Tăut, Cristian Pătrășconiu, Adriana Babeți, Iulian Boldea, Robert Șerban și Lăcrămioara Ursa. În toate interviurile, Cornel Ungureanu arată un farmec al povestirii, dorință de a vorbi despre viața și opera sa, dar cu o maximă modestie. „Nu sunt un portretist remarcabil“, spune atunci cînd este invitat să facă un portret, pentru că ar fi „portretist remarcabil“. El caută și găsește repede prilejul de a pune în valoare meritele altora, fie că este vorba de Herta Müller, care ar fi meritat pe deplin Premiul Nobel sau despre Varujan Vosganian căruia Cornel Ungureanu, dacă ar fi în juriu, i-ar acorda acest premiu. Despre sine spune chiar că a scris o carte proastă. Iar la întrebarea dacă, întrucît a scris poezie, poate oferi cititorilor interviului o mostră de lirism răspunde scurt și simplu: „Nu.“
Cornel Ungureanu are, ca orice autor, subiecte favorite. Cei care îi cunosc scrierile le vor regăsi în dialoguri, evocări și în răspunsurile sale din interviuri. Astfel sînt preocuparea pentru Mircea Eliade, fascinația pentru spațiul bănățean, apartenența României la Europa Centrală, secretele istoriei literare, care l-au dus chiar la scrierea unei Istorii secrete a literaturii române, un titlu despre care s-a scris că nu are integral acoperire în realitatea cărții.
După propria mărturisire, Cornel Ungureanu a adunat materialul pentru cartea sa după ce a încheiat Geografia literară a României. Autorul și-a luat libertatea de a reveni la amintiri. Amintirile criticului sînt legate mai puțin de fapte și întîmplări, mai mult de cărți, iar cel mai mult de persoane. În evocări, Cornel Ungureanu pune multă căldură, așa cum, de regulă, scriitorii, mai ales critici fiind, nu o fac atunci cînd vorbesc despre alți autori de literatură. Poate unii reușesc lucrul acesta cînd se referă la maeștrii lor sau la prieteni apropiați. Diferența este că profesorul timișorean izbutește să evoce cu eleganță, cu elogii, cu înțelegere un număr foarte mare de confrați. Nu e vorba numai de cei care constituie titluri ale unor capitole, ci și de cei amintiți en passant.
Puterea evocărilor lui Cornel Ungureanu cred că stă tocmai în simpatia pe care o arată, nedrămuit, celor la care se referă. Nu putem ști dacă ei au chiar atîtea calități cîte le conferă observatorul lor, dar, dacă este așa, cel care îi înfățișează este un om norocos și fericit.
Paginile de jurnal, doar 24 la număr, acoperă o singură lună, de la 1 august la 1 septembrie, în jurul tristei împrejurări a dispariției mamei autorului.
Volumul lui Cornel Ungureanu este o lectură care susține moralul cititorilor și îi convinge că lumea este mai frumoasă decît pare. Ce poate face mai mult chiar cea mai bună zînă.