Cristian Pătrășconiu „a devenit, dincolo de orice dubiu, cel mai bun jurnalist cultural pe care îl avem“. Această frază a lui Mircea Mihăieș este înscrisă pe ultima copertă a volumului Masa Plăcerii (I), apărut la Editura Universității de Vest din Timișoara. Ea nu poate fi contestată și, probabil, că nimeni nu se gîndește să o nege. Trebuie adăugat doar că scriitorul din Severin, școlit la Timișoara, dar cu puternice afinități față de spațiul vest-oltenesc, extins și pe malul sudic-sîrbesc al Dunării, excelează cu precădere în arta interviului.
Cartea la care mă refer cuprinde șapte convorbiri ale lui Cristian Pătrășconiu cu personalități literare, unele avînd și calitatea de istorici și antropologi, nu exclusiv pe aceea de autori de ficțiuni. Aș spune chiar că pe autorul interviurilor, îl interesează mai ales partea din scrisul și gîndirea interlocutorilor care depășește literatura de imaginație. Interviurile sînt însoțite de un scurt cuvînt din partea celui care le-a realizat și de cîte o prezentare, tot succintă, a persoanelor care i-au răspuns. Dar care, în general, pentru un public destul de larg, nu mai au nevoie de nicio prezentare.
În introducere, Cristian Pătrășconiu își declară intenția de a publica mai multe volume cu același titlu în care să-și adune numeroasele interviuri. Avem deci în față numai prima parte a unei serii ce se anunță impunătoare. Această carte de deschidere cuprinde dialoguri cu Catherine Cusset, romancieră franceză, cu Simon Sebag Montefiore, scriitor și istoric ce s-a dedicat mai ales studierii comunismului în fosta URSS, cu António Lobo Antunes, însemnat romancier portughez, cu Ludmila Ulițkaia, prozatoare ucraineană aflată într-o vogă extraordinară, cu Pascal Bruckner, arhicunoscutul romancier și eseist francez, cu Johann Hari, jurnalist englez, autorul celebrei cărți Legături pierdute, adică pierdute de omul contemporan, cu Etgar Keret, autor de proză scurtă cu o celebritate mondială, al cărui prenume înseamnă „provocare“ în limba ebraică.
Dacă nu ar purta el însuși un frumos prenume, care trimite la o religie, Cristian Pătrășconiu s-ar putea numi și el „provocare“. Aceasta pentru că, într-un mod foarte subtil și reverențios, adecvat marilor personalități care i-au stat în față, încearcă să le provoace, să „extragă“ din cunoștințele lor atît modul în care se raportează la lume și implicit la literatură, cît și esența inefabilă a eului lor sensibil.
Este semnificativ și poate fi trecut în contul reușitelor celui care întreabă faptul că scriitorii cu care vorbește spun lucruri inedite și de maxim interes și că în viața lor dialogurile nu au niciodată aerul unor discuții convenționale. E sigur că toți cei șapte „înțelepți“ care se dezvăluie în acest volum au dat sute de interviuri și că ar putea să manifeste o anumită închidere în rutină. Este meritul lui Cristian Pătrășconiu că izbutește să împiedice o alunecare spre o asemenea abordare. Astfel, fiecare dialog rămîne interesant pentru cititor, răspunsurile au adesea o notă foarte personală, amprenta specifică fiecăruia este puternică.
Pentru că am luat și eu destule interviuri, cunosc dificultatea de a evita banalitatea întrebărilor și de a face o personalitate artistică să accepte să se confeseze. Întrebările pregătite, așa cum o face foarte bine Cristian Pătrășconiu, trebuie să alterneze cu cele generate de răspunsurile celui intervievat, pentru a produce un dialog viu și real, nu o înșiruire de alternanțe a unor dublete întrebare-răspuns, autonome și fără vivacitate. Sînt de lăudat la aceste dialoguri atît efortul de documentare și de înțelegere a naturii interlocutorului, cît și faptul în sine de a „ajunge“ la asemenea personalități, inevitabil ocupate și asaltate. Nu aflăm cum a făcut autorul să determine chiar și simpla acceptare a unui dialog din partea unor asemnea VIP-uri culturale de anvergură internațională. Orice metodă ar fi folosit, probabil că a fost de fiecare dată alta, rezultatul e demn de tot respectul. Palmaresul lui Cristian Pătrășconiu este bogat, mult peste cel dezvăluit de primul volum al Mesei Plăcerii, satisfacția lui ar putea fi asemuită cu aceea a unui vînător față de trofeele sale sau a unui alpinist la enumerarea piscurilor cucerite. Numai că asemenea bucurii sînt individuale și oarecum egoiste. Cristian Pătrășconiu, dimpotrivă, face un demers altruist, pentru că pune în fața iubitorilor de cultură posibilitatea de a se întîlni, prin intermediul său, cu niște corifei ai culturii.