„Brume brumariene“ pe tîmpla poetului

Născut într-un an în care au venit pe lume mulți scriitori optzeciști canonici, 1954, Lucian Vasiliu și-a sărbătorit și el, recent, cele șapte decenii ale vieții. Adunarea poemelor inedite din ultimul lustru este desigur modul cel mai nimerit pentru un poet de a marca o bornă biografică atît de importantă. Pentru „Cuvîntul însoțitor“, sărbătoritul a apelat la Ana Blandiana, cea care – foarte tînără ea însăși la acea vreme – l-a încurajat la „Poșta redacției“, în revista „Contemporanul“, pe cînd admiratorul și editorul lui Costache Conachi era elev de liceu. Cele două pagini semnate de cunoscuta poetă, constituie o frumoasă pecete pe un „hronic al vechimii“ lui Lucian Vasiliu în cariera poetică și culturală. Căci, în afara scrierii versurilor, el a fost director de muzeu, redactor și făcător de reviste, editor.

Fragmonadele lui Lucian Vasiliu sînt încă unul dintre paradoxurile sale glumețe, știut fiind de cititorii avizați că este un campion al poeziei ludice pe urmele lui Topârceanu, Dimov, Brumaru. S-ar zice că avem, în viziunea, „scriptorului“ din Iași fragmente de monadă. Dar monadele lui Leibniz sînt unele și indivizibile. Iar dacă ne ducem cu gîndul la organismele unicelulare, numite astfel tot de la G.W.L. citire, și acestea sînt non-fragmentabile. O monadă îmbucătățită este o monadă moartă. Nimic mai înșelător, în cazul său, decît această propoziție pe care Lucian Vasiliu o contrazice prin vivacitatea sa și înclinarea spre umor, spre versurile jucăușe. Fără pretenții de filosofie abisală, textele succinte din Fragmonade etalează o mare diversitate de fapte, locuri, oameni, fiind în total un jurnal liric al creatorului care le alătură cu maximă libertate în asociere. Drumurile poetului îl duc spre Cricova, Craiova, Cracovia în același vers, „spre Stockholm și spre Cairo/ (o, ce vise, muză, hetairo !)“. Aceasta într-o reflecție despre un „popor de stînga și de dreapta“ care stă între Tatăl Pantocrator și mama Maria „strivind clepsidra sub tălpi desculțe/ ca în tabloul lui Octav Băncilă“.

Cititorul simte că-l ia amețeala. O fragmonadă, a VII-a, afirmă decis : „Cu Marx și Darwin/ mă invadează țînțarii!// Cu îngerul/ junimistului Ion Creangă/ mă apăr de țînțari !“. Cele două enunțuri exclamative constituie întregul text datat și localizat „august 2023/ Sat ValeaLU de Iași“.

Alt text adună într-o enumerare fără explicații „Iubita cu ghitară și degete subțiri/ Seismograful vrâncean/…/ Clopotnița Monastirei Căprana/…/ Moașa centenară/…/ Domnișoara Hus/ Dispecerul de la tramvaie“. Desigur, trebuie să fim de acord cu poetul: „Poeții Petőfi, Petőcz,/ italianul Petrarca,/ autohtonul Ștefan Petică nu/ poartă vina/ pet-urilor contemporane// Nici monseniorul Petercă, / …/ Nici Petean – poetul și editorul/ din Floreștii clujeni“. Lectorul înzestrat cu memorie e stimulat să-i treacă pe lista inocenților și pe Petronius, Petula Clark și chiar pe Armando Gonçalves Teixeira, mijlocaș defensiv cunoscut ca „Pétit“.

Dar să-l admirăm pe Lucian Vasiliu și cînd rimează: „Nu-s în canon!/Eu sunt doar NON/ Precum bretonul (bre, tonul !)/ Lui André Breton/…/ Ca Don Quijote-s, cam afon/ și surd precum Tutankhamon/ cînd recitesc André Breton!“ Iată un colon din Babilon bun de luat ca etalon! Pun și eu semnul exclamării, atît de drag lui Lucian Vasiliu. Autorul nu se dă în lături nici de la acrostih. Poemul Edecarii EMT poartă, pe verticala inițialelor inscripția „Gabriel Chifu de Calafat“. Optzecistul ieșean nu este surd, cel mult își reduce textele la absurd. Urechea lui sensibilă aude cum vacile lui Gerion sînt lătrate de nenăscuții cîini ai lui Acteon.

Fragmonadele sînt exerciții de stil libere, admirabilă este dezinhibarea totală a artistului, refuzul de a se lua (prea) în serios, indiferent că tratează amintiri juvenile nu tocmai plăcute din stagiul militar sau din mai recente treceri prin unități ale sistemului medical, aduse inevitabil de vîrstă, la pachet cu înțelepciunea. Dezinvoltura lirică totală îl face pe poet să jubileze la trăirea bucuriilor mici: „Stau acasă-ntr-un ibric,/ nici nu car nici nu ridic“. Plăcerea lui dolce farniente se simte ca sinceră. Lucian Vasiliu e un hedonist la care și poezia face parte dintre bucuriile statornice ale vieții, de la tinerețe pîn’ la bătrînețe. Pe prima o păstrează, pe-a doua o îndepărtează.