Savu Popa este un tînăr poet ajuns la al patrulea volum, după debutul cu Ipostaze (Ed. Paralela 45, 2017), urmat la un an de zile de Noaptea mea de insomnie (Cartea Românească, 2018) și O cameră fără prize (Casa de Pariuri Literare, 2021), bucurîndu-se de receptarea și aprecierea criticilor de poezie consacrați, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Al Cistelecan ș.a. A început să scrie poezie la 13 ani, cînd a citit în cenaclul revistei „Euphorion“, în care a și debutat. Mai tîrziu, ca student la Litere, a frecventat cenaclul studențesc Zona nouă, de care s-a distanțat din convingeri estetice și ideologice diferite de ale colegilor, croindu-și singur drumul în literatură. El scrie, de asemenea, proză scurtă publicată în volumul Strigoița (Ed. pentru Artă și Literatură, 2023) și critică literară exersată în reviste pe volume de poeți din toate generațiile, dar și într-o lucrare de doctorat din care a publicat un extras cu titlul O hermeneutică a incertitudinii (Ed. Eikon, 2022), aplicată asupra operei optzeciștilor ardeleni Ion Mureșan și Aurel Pantea.
Volumul De-a v-ați ascunselea cu poezia a apărut la Editura Școala Ardeleană în 2023, imediat după ce a fost premiat la concursul de manuscrise pentru tinerii autori în cadrul Festlit de la Cluj, marcînd în evoluția lui Savu Popa etapa deplinei stăpîniri a mijloacelor poetice. „Cînd scriu/ mă joc/ de-a v-ați ascunselea/ cu poezia“, declară autorul, asociind jocul său cu poezia cu jocul ceremonios al copiilor de-a v-ați ascunselea. Poezia este și ea un joc magic, ceremonios, care provoacă trezirea – cum spune Stéphane Mallarmé – „spiritelor ascunse în limbaj“. Autorul mărturisește pe cea de-a patra copertă a volumului că pentru el poezia înseamnă „în primul rînd, sunetul care se aude cînd toate celelalte zgomote au amuțit, iar în jur s-a lăsat acea liniște în care pot asculta mișcarea de rotație a pămîntului“.
Spre deosebire de poezia ermetică a lui Mallarmé, Savu Popa nu vrea să ascundă sensul cuvintelor, ci să-l dezvăluie în toată puterea și frumusețea lui poetică, de verb originar, ieșind pur de sub zgura întrebuințării sale prozaice. Poemul vrea să fie echilibrul dintre autenticitatea trăirii și naturalețea de joc verbal a expresiei. Deși intenția limbajului poetic este – spre a folosi termenii lui Tudor Vianu – dublă, reflexivă și tranzitivă, Savu Popa scrie mai degrabă un gen de poezie vorbită fără emfază retorică, spălînd mîlul clișeelor depuse pe canalele comunicării, precum în acest excelent poem fără titlu: „Nimeni nu-și întoarce/ Măcar o dată capul/ Să verifice temperatura/ Propriei umbre./ Echilibrul e geometria/ Pașilor care ezită,/ Îmi spun/ Trecînd/ Printre atîția oameni/ Care au/ Cel puțin/ Un buzunar/ La piept, / Dincolo de care/ Se află o fereastră“.
Poemele sunt grupate în cinci secțiuni, avînd drept titlu versuri reprezentative pentru tematica și unitatea fiecărui ciclu: Un țipăt de hîrtie, Exilul imaginației mele, Pe contrasens în propria imaginație, Din memoria unui fluture, Caligrafia de ceață a dimineții, toate conțin în forma lor vorbită conținutul unor meditații asupra relației dintre viață și poezie, dintre banalitatea cotidiană și spiritualizarea ei prin artă, chiar dacă minimală, bazîndu-se mai mult pe tranzitivitatea limbajului decît pe reflexivitatea lui. Poetul se întreabă mereu ce este poezia făcînd-o, ca în această mărturisire: „M-am tot întrebat/ ce este sau ce nu este poezia, / am ieșit afară,/ am privit în jur,/ am avut momente de tăcere, / de ezitare,/ pauze de respirație/ atît de intense,/ încît simțeam cum gîndurile/ mi se umflau ca niște baloane,/ în orice clipă gata/ să pocnească,/ și tot în mine însumi am revenit,/ nicidecum mai senin/ sau mai împăcat,/ un boomerang de impresii și neliniști“, aspirînd, de fapt, la o poezie genuină, în care tranzitivitatea și reflexivitatea limbajului să fie în echilibru, așa cum se întîmplă în poemul Un om format din granițe: „Ai intrat în viața mea/ Nu ai așteptat/ Să se ridice bariera/ Vreunui gest de apărare./ Ai trecut fraudulos/ Granița dintre mine și aer,/ Prima graniță cît de cît/ Liberă, discontinuă./ La celelalte te așteaptă,/ Deja pe poziții,/ Cu armele pregătite,/ Avînd semnalmentele tale,/ Și vei avea de mers,/ Mă simt format/ Din atîtea granițe:/ Între exteriorul din mine și afară,/ Un interior cavernos, fragmentat./ Soarele sub anestezie,/ Depărtîndu-se printre tenebrele cerului.// Mă întreb/ Pînă unde vei ajunge,/ Fără ca niciun strop din sîngele tău/ Să nu tresalte precum un pămînt săpat/ De cîrtițe.// Pînă unde vei ajunge, / Căci nu este zi/ Să nu treci altă graniță/ Care, în urma ta,/ Dispare“, ștergînd, totodată, și granițele care separă viața de poezie.
Savu Popa este un poet talentat și prolific, căruia i se deschid acum toate revistele literare și i se acordă premii la diferite festivaluri de poezie, numărîndu-se printre puținii membri tineri, în dezacord cu refuzul ostentativ al colegilor săi de generație de a intra în Uniunea Scriitorilor din România. Am pariat pe talentul său la debutul în revista „Euphorion“, al cărei redactor a devenit de curînd, și sper că nu va ceda tentațiilor modei literare și succesului, uitînd că poezia este un joc serios.