A te plimba prin Provence ca să-i afli pe îndelete secretele este întotdeauna o aventură incitantă. Mai ales cu un ghid versat precum Ioan T. Morar, foarte atent la istoria, legendele și tradițiile sudului francez. Mai exact: ale Provenței „profunde“. Dacă în ceea ce privește reputația românilor, el se apreciază modest ca fiind doar „un mic reparator de imagine“, încercând asemenea unei păsări colibri să mute un munte, „cărându-l bucățică cu bucățică în cioc, fără să-i pese că nu va reuși“, în ceea ce privește ținuturile provensale se schimbă cu totul: înconjurat de frumusețe, culoare și forfotă, palpită emoționat și îi oferă cititorului mereu câte un stop-cadru neașteptat, reușind astfel să mute, fără nicio problemă, întregul munte. A făcut-o și în cartea sa anterioară, Șapte ani în Provence (2018), cu același șarm, cu același farmec al unui „ciotățean“ adevărat, adică al unui român din La Ciotat, unde s-a așezat Morar cu mai mult de un deceniu în urmă. Nu e de mirare: aici au trăit Marc Chagall și Victor Vasarely, aici și-au cumpărat o proprietate Roman Polanski și George Clooney. Regiunea e fascinantă, mult prea captivantă prin exotismul ei ca autorul să se mai oprească vreodată din a o descrie și să se rezume doar la aceste două cărți. Cu siguranță vor mai urma și altele, cu noi impresii originale despre o lume relativ puțin cunoscută cititorului român.
Începutul cărții e lent și dens, anunțând o acumulare tacticoasă a amănuntelor despre Provența. Doar așa li se poate înțelege frumusețea neașteptată, atemporală, surprinsă de sufletul melancolic al unui scriitor român, încântat de sufletul la fel de melancolic al celor din ținutul francez și îndemânatic în a descoperi cum se înfruntă și, în același timp, se îmbină cele două culturi puse față în față. Mentalitatea localnicilor este „altfel“, chiar „în răspăr“ cu a noastră, pentru că geografia și istoria lor s-au împletit altcumva de-a lungul secolelor. Românii de aici, ajunși suficient de numeroși în zonă ca să ofere „un pic de Românie în Provence“, au două țări: cea nouă, „o patrie adoptivă“, și „cealaltă patrie“, evocată mereu pentru comparații. Pe prima o admiră și o simt a lor, anunțând firesc ce se întâmplă „la noi, în La Ciotat“. De cealaltă își amintesc cum li se năzare pe moment. Ioan T. Morar o face întotdeauna elogios, mai ales atunci când participă activ, ca președinte de onoare al Asociației Amitié franco-roumaine, la festivități și seri românești. Știe să mediteze asupra a ceea ce înseamnă să fii acasă altundeva, să-și exploreze identitatea românească, mai ales că revine adesea la București, păstrându-și multiplele fațete românești: e un romancier și poet premiat, cu o largă experiență de profesor, diplomat și redactor-șef al unor reviste și programe de televizor. De aici priceperea lui de a asocia atenția reporterului cu o analiză spumoasă, evocarea îndemânatică științific cu tonul ușor melancolic, surprizele prezentului cu incursiuni atractive în trecutul locului. Căci Morar nu ne propune numai o călătorie în spațiu, ci și în timp, purtându-ne înainte și înapoi în istoria unei regiuni frământate de evenimente adeseori dramatice.
Iată, de pildă, anul 1720, când o corabie din Levant a adus la Marsilia o încărcătură nu tocmai benefică: mătase, bumbac și ciumă. Pentru că documentele sanitare ale vasului au fost falsificate ca să se evite carantina, Marsilia a ajuns să piardă în jur de patruzeci de mii de cetățeni, aproape jumătate din populația sa. În opoziție, La Ciotat s-a salvat printr-o izolare severă și reguli rigide de comportament, respectate de toți locuitorii săi. În acest context dramatic, ceva i s-a părut ușor amuzant lui Ioan T. Morar: „reconversia“ de succes a prostituatelor care, rămase fără clientelă, s-au dedicat năpăstuiților ca infirmiere pentru bolnavi și mame adoptive pentru copiii rămași orfani.
Alunecând și mai departe în trecut, aflăm că pescuitul a apărut în La Ciotat în vremurile antice, atunci când așezarea se numea Citharistat Portus. Breasla pescarilor s-a organizat mai târziu, prin 1329, și tot cam pe atunci a apărut Confreria Sfântului Spirit, alcătuită din „pescari săraci și pioși“. Peste un secol, organizația laică Prudomia reglementează pescuitul, apără pescarii în fața autorităților și organizează opere de binefacere. Unde eram noi pe atunci?
Uneori tonul descrierilor este măreț-admirativ, alteori e jucăuș și nu trebuie să facem altceva în acest dans al interpretărilor decât să ajungem pe aceeași lungime de undă cu autorul. Atunci secretele provensale nu mai sunt secrete, atunci le putem savura din plin, preluând perspectiva unui vizitator care a știut să se apropie de localnici. Și totuși… Cu cât sunt momentele mai captivante și peisajele mai generos descrise, cu atât mai mult se încarcă de mister. Iată de ce e autorul considerat un „cronicar al miracolului“. E afirmația criticului Mircea Mihăieș și suntem de acord cu ea, pentru că în fiecare capitol ni se oferă o surpriză neașteptată, care subliniază specificul miraculos al regiunii, fie că este descrisă expoziția dedicată primei femei cineast din lume, Alice Guy-Blaché, organizată în Capela Penitenților Albaștri din La Ciotat, sau istoria unor clătite și ritualul de a le întoarce în tigaie cu o mână, în timp ce ții o monedă de aur în cealaltă; caracatița Paul, care făcea pronosticuri aproape întotdeauna valabile pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 2010 și care a fost prinsă în La Ciotat de Gérard Carrodano, singurul francez specializat în capturarea peștilor vii, sau cea mai frumoasă imagine văzută de el pe mare, a celor șase balene avansând într-un dans ritualic de împerechere una lângă alta, de parcă s-ar ține de mână; cultura de almanah/ almanahul de cultură al scriitorilor Frédéric Mistral și Joseph Roumanille sau spectacolele Creșelor mecanice, un fel de iesle cu păpuși din lut ars. Iată ce îi dă acestei cărți calitatea sa unică: prin ea te trezești în sânul lui Adam sau, dacă vrei să te simți ca un adevărat provensal, „în fânul lui Adam“. Un fân special, hrănitor și scump, vândut hergheliilor regale din Marea Britanie. Caii reginei Elisabeta și acum cei ai lui Charles nu s-au împiedecat niciodată, precum oamenii, de vreo animozitate naționalistă, ci s-au bucurat din plin de fânul alcătuit din douăzeci de specii de plante, crescute în mlaștinile secate ale regiunii franceze și amestecate cu semințele aduse de sus, de la munte, de „adierile“ mistralului. E un aliment folosit și pentru oameni, dar numai ca să se afume carnea. Însă, ne avertizează scriitorul, nu trebuie să ne mirăm dacă în curând se va ajunge și la un consum direct: „Pentru că acest fân de lux e hrănitor, bogat în minerale, în săruri și, mai ales pentru că e scump. Așa că vom trăi în paradisul provensal ca în fânul lui Adam.“
Călătoria lui Ioan T. Morar în Provence unește oameni și destine aparținând unor regiuni cu totul diferite. Noi, românii, suntem puși față în față cu o lume mai puțin cunoscută a Franței, cu locuitorii săi altcum: au propriul lor dialect, alte ritmuri de a trăi, alți ochi de a vedea și alte respirații amoroase sau literare. Autorul știe să se învârtă printre ei, neastâmpărat și creator, așa cum spunea cândva Nichita Stănescu despre vulturi că nu pot fi stingheri, nu pot „fără de roate să stea pe cer“. Dar rotirile scriitorului pe pământul provensal sunt mult mai benefice: îi permit să întâlnească persoane uimitoare și să descopere povești de viață fascinante oriunde ar fi, chiar și pe drumurile cele mai ascunse ale localnicilor. De aceea cartea lui e și ea altfel, eliberată (parțial) de lumea noastră românească, de viața noastră cea de toate zilele, capabilă să ne facă mai înțelepți. Pentru că așa sunt cei întâlniți de Morar: primari sau vice-primari, funcționari sau vânzătoare, profesorul său de provensală Denis Roux sau doamna de la expoziția lui Francesco Clemente, „Wings of Desire“, care îi explică autorului cum influențele sufiste au de/format îngerii din picturile expuse. Cu toții sunt instruiți, politicoși și deschiși față de turiști sau față de noii lor compatrioți.
Descrierile insolite, îmbibate de talentul binecunoscut al poetului romancier, ridică și ele perdeaua de pe o lume surprinzătoare. Poezia și umorul lui Morar te întâmpină la tot pasul: „Priveam cerul, luna plină, reflexiile ei în apa din port, printre corăbii /…/: și noaptea și exilul sunt de culoare albastră“. Sau: „Bambușii sunt ca oamenii: de multe feluri. Doar că toți stau drept.“ De aceea lectura acestei cărți reprezintă o adevărată aventură. Personal, nu am mai ieșit din casă, am stat închisă între patru pereți pentru a savura escapada din ciclul definit de autor drept „Călătorii prin lume stând pe loc!“. Ea te eliberează de tot ce-ți prisosește și nu numai că îți oferă răspunsuri la multe întrebări posibile despre Provența, dar, în același timp, îți regenerează toate mirările despre Franța, Europa și exil. Ajungi să fii și tu curios, să cauți povești, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Chiar dacă rămâi nemișcat. Căci scriitorul, cu spontaneitatea și naturalețea lui, face ca totul să rezoneze, să aibă înțelesuri clare în acest regat prosper şi tolerant, deopotrivă modern şi tradiţional, unde locuitorii trăiesc în pace, invitându-te să înveți cât mai repede ceea ce e solid și frumos în partea opusă nouă a Europei.
Un alt lucru uimitor este felul cum se bazează valoarea documentară a acestei cărţi pe numeroasele momente scurte, intime, dar cu un profund efect emoțional. Îndemnat să cumpere niște kürtöskalács în piața provensală de duminică, Morar descoperă că nu sunt vânduți de niște unguri, ci de familia unor români din Ardeal, cu care se va împrieteni. Tată și fiu, ei oferă nostalgicilor bucate românești precum, evident, sarmalele și zacusca. În plus, s-au specializat și în bucătăria franceză fină. Ca un bun prieten, autorul s-a oferit să îi ajute, livrând comanda unor turiști aflați în excursie pe o corabie. A fost o experiență neîndoielnic interesantă pentru un fost consul, care a știut să își uite vechile obiceiuri din diplomație și să sondeze, cu înțelegere, ce se poate dobândi dacă ești modest, lipsit de strălucire, într-o lume vie, plină de farmec și înțelepciune.
Când Morar fuge cu prietenul său până la Marsilia să caute ardei capia pentru zacuscă, observă neașteptat de multe inscripții și ținute vestimentare islamice în mijlocul orașului, pe lângă o librărie și o moschee ale unor locuitori francezi care nu se vor cu totul francezi. E sfătuit să evite și „piața de purici“, unde se vând droguri, iar când ajunge la piața de legume și află că ultimele vapoare nu au adus ardei, Morar adaptează „efectul fluturelui“: „E destul ca undeva, în Spania, în Portugalia sau în Magreb, niște agricultori să nu culeagă dintr-un motiv sau altul ardei capia pentru ca altundeva, peste sute de kilometri, în Provence, o comunitate de români nostalgici să nu se poată bucura de zacuscă.“
O altă variantă ne-o oferă vizita la Abația Sénanque, unde autorul iese „din pielea turiștilor“ și intră în cea a doritorilor de reculegere, înconjurat de „o tăcere stenică, atemporală, aproape palpabilă“. Ne povestește senin mai departe: „Când părăsim capela, ne întâlnim cu un călugăr, un om cu un zâmbet minunat, concentrând blândețe și liniște sufletească. În stânga, la capătul coridorului, într-o încăpere care ține chiar de viața monahală, un alt călugăr trece dintr-o parte în alta. Sigur, dacă am citit Numele tradafirului, ni se pare că înțelegem cam tot ce se întâmplă într-o mănăstire. Dar nu e totul un ecou la Eco, mai există și altceva în acest univers retras din lume, destine, speranțe, biografii, întâmplări despre care se vorbește și întâmplări despre care se tace.“
Concluzia la care trebuie inevitabil să ajungem este și ea admirativă: cartea lui Ioan T. Morar despre Provence și ținuturile sale secrete este plină de pasiune, eleganță narativă și ingeniozitate reportericească. Profundă și inteligentă, cu un ritm alert și un umor nuanțat, hrănit de o ironie și autoironie de cea mai bună calitate, e deopotrivă parabolă și meditație. Nu putem să o lăsăm din mână: suntem atrași de ea ca de suspansul unui thriller și, supuși, urmăm autorul în căutarea sa vioaie a adevărurilor supreme. O vom face până când, la sfârșit, el ne așează, blajin și furtunos în același timp, la o răscruce de drumuri. Atunci înțelegem că tot ceea ce ni s-a povestit nu a fost decât o cerere în călătorie, o invitație de a răspunde la cea mai simplă dintre toate întrebările posibile: când luăm avionul spre Provența?