Epoca de azi exclude duioșiile verbale. Sîntem obișnuiți ca, fugind de tandrețuri retorice, să eliminăm sentimentele moi. Parcă o conjurație a cruzimii ne împinge spre tonuri răspicate, în care agresiunea cuvîntului îmbracă forma cinică a diatribei necurmate. Apeși tasta calculatorului cu grimasa călăului ridicînd satîrul. Verbul trebuie să-ți fie bici, adjectivul clește, adverbul junghi, iar interjecția puroi. Cine nu fierbe sub țest de umori drastice își pierde demonul de atracție morbidă.
Într-un asemenea climat de veninuri clocotinde, să scrii gentil e act sinucigaș. Ești taxat drept un inadaptat cu impulsuri blegi, un fătălău animat de pudori nefirești, care nu a deprins încă regula de a-și pocni lexical adversarii. Acesta a fost cazul medicului C.D. Zeletin: o blîndețe protocolară i-a curățat scrisul de orice ingerință de ordin ostil. Suferea de o carență cronică a țîfnei brutale. Erudiția i-a fost de rang enciclopedic, iar știința limbilor i-a atins poligloția. La cîtă carte știa, nici un epitet doct nu i-ar fi fost pe potrivă. Doar temperamentul sighinaș, de ființă incapabilă de a face rău, i-a jucat feste. Bunătatea i-a sabotat stilul, bonomia i-a înăbușit accentele tari. Niciodată nu ar fi putut scrie pamflete, cum nici în polemici nu s-ar fi lăsat prins. Avea un deficit de cutezanță virilă, fiind copleșit de o gingășie perpetuă, care îl contraindica pentru expresiile firoscoase. Îi lipsea imboldul ca, intrînd în pielea fiarei, să rupă cu poftă din vanitățile semenilor, făcîndu-le de rîs semeția. Îi pria poezia ca joc de calambururi subțiri, cum la fel se simțea bine în eseul pe calapod filozofic. Era un liric reticent, cu inhibiții față de semeni, dar cu țîșniri de entuziasm în mijlocul etimologiilor. Pe cît de rezervat era în lume, pe atît de dezinvolt se mișca printre rădăcini, sufixe, prefixe, picioare metrice sau rime rare.
Volumul de poezii din Michelangelo Buonarroti, pe care l-a tradus în 1967, l-a adus brusc în centrul atenției, dar medicul nu era făcut să spargă zidurile spre a-și întreține notorietatea. Nu avea fermentul parvenirii prin stîrnire de faimă artificială. Nici măcar traducerea integrală a Florilor răului nu l-a molipsit de timbrul puturos al stanțelor lui Baudelaire. A rămas un timid cast, un beamtăr cuminte, alternînd medicina cu beletristica. A predat timp de decenii Biofizica la Facultatea de Medicină din București, dar înfățișarea nu-i corespundea locului. Izul de inadecvare îi venea din aerul de politețe retractilă, sub imperiul unui impuls de apărare față de contemporani. Pe Zeletin colegii îl răneau cu avîntul impetuos de ființe decise, a căror ambiție de a urca în ierarhie îl indispunea nespus. Din acest motiv, părea un pui sfios nimerit în mijlocul unor hultani cu ochii zgîiți la carieră. O fire mai puțin beligerantă sub unghi social cu greu ți-ai fi putut închipui. Tăvălindu-se cu nesaț în chichițe savante, nu știa să dea din coate. I-ar fi stat însutit mai bine în pielea unui bibliotecar prezidînd cu morgă o sală ticsită cu cititori. Avea ceva din pedanteria calculată a unui spițer și din zelul simandicos al unui filatelist. Nu mi-l pot închipui tăind cadavre, punînd fracturi în ghips sau mutînd grefe de piele. A fost un serafic contemplativ, un bard cu umori blînde, un erudit a cărui faimă n-a depășit tivul strîmt al cercului de prieteni. Fără clonț de arțag mizantrop, nu a fost un vector de amenințare pentru nimeni, de unde și indiferența curtenitoare cu care a fost înconjurat. Dacă învăța lecția pancrațiului verbal, cu năpustirea directă la gîtul congenerilor, altul i-ar fi fost destinul. Așa a rămas un intelectual sadea, de al cărui farmec nu s-au bucurat decît o mînă de oameni, amici într-ale buchisirii savante.
Așternutul insomnicului, o culegere de meditații, aforisme și amintiri, îi întărește portretul. Un gentil fără vînă agresivă își deapănă gîndurile ca pentru sine, sub forma unor scurte comentarii. În cocheta casă din strada „Barbu Delavrancea“, la biroul lîngă care se afla „banca merovingiană“ pe care stătuse Eminescu la Junimea (oricui îi trecea pragul, medicul îi arăta, cu mîndrie înfiorată, obiectul de mobilier pe care îl căpătase de la Al. Tzigara-Samurcaș), la acel birou C. D. Zeletin și-a scris însemnările din volumul apărut postum.
Pestrițe în conținut, fragmentele ascultă de hazardul gîndurilor țîșnite sub capriciul asociațiilor, observațiilor, divagațiilor. Într-o zi admiră florile din pervaz, în alta privește pereții casei proaspăt zugrăviți, într-alta deplînge ploaia mocănească. Scris în ultimii trei ani de viață (2017-2020), volumul are o liniște tristă, un soi de anticipare resemnată a sfîrșitului. Tocmai de aceea majoritatea paragrafelor se învîrt în jurul sechelelor pe care le aduce bătrînețea: insomnia, depresia, pierderea memoriei.
Zeletin e un medic credincios. Seara se roagă lui Dumnezeu, fiind încredințat de unda de protecție pe care pronia o răsfrînge asupra-i. „Într-atît mă simt teleghidat de Sus într-ale vieții, încît mă și îndoiesc dacă mai există vreo inițiativă care să-mi aparțină.“(p. 30). Liniștea pe care i-o iscă certitudinea unei mîini nevăzute îi dă o pace a cărei pînză nu e ruptă de nici o tresărire malițioasă. Omul e senin din creștet pînă în tălpi. Nici măcar depresia nu-i tulbură isihia. Doar diminețile petrecute cu amarul nesomnului pe limbă îl scot din tabietul tihnei bătrînești. Doar atunci insomnia se preschimbă într-o harpie neiertătoare, furîndu-i fiecare noapte: „Fiind un insomnic, în prima jumătate a zilei consum marasmul, deșeu al somnului defectuos ori al nesomnului de peste noapte, pentru ca în a doua parte a zilei, și mai ales în admirabil de subtila înserare, să fiu tonic, luminos și eficient în ceea ce întrerpind. Sînt un mare consumator de înserări!“ (p. 60). Termenul de „insomnic“ (cu accentul pe a doua silabă) ține de o preferință calofilă: „Corespondentul lui academic este insomniac, cuvînt de sorginte franceză (insomniaque), introdus relativ recent în mediile intelectuale românești. E însă un cuvînt ce nu-mi sună plăcut. Cei care l-au impus au respins celălalt termen francez, insomnieux, care place mai mult auzului celui deprins cu limba franceză, dar n-avea cum să intre în limba română, suficul –ieux nerăspunzînd afinității fonice românești.“ (p. 9).
Pînă și moartea fratelui, care își dă sufletul în mîinile autorului, e descrisă ca o trecere lină, fără sincope dureroase: „A cerut să stea pe marginea patului că e obosit. Nici o tresărire, nici un spasm, nici un răsuflet neliniștitor care să-mi dea de știre că își dă duhul. […] I-am sprijinit cu mîna ceafa ca să stea dreaptă, căci trăgea spre spate, căutînd să-și rezeme capul de carpeta persană, deci moale, de pe perete. Am așteptat să-mi spună cînd să ne ridicăm pentu a merge în cămăruța unde ne așteptau cafelele. Dar Lulu, în acele cîteva minute, plecase din lumea aceasta.“(p. 86).
Lucid, surprinde agitația cu care bătrînii caută să umple golul clipelor trecînd degeaba. „La bătrînețe, creșterea pornirii de a întreprinde orice, numai să nu-ți deguști secundă de secundă golul zilei, e un fel subtil de a precipita sinucigaș sosirea finalului.“ (p. 73).
Lipsa apetitului polemic se regăsește în aversiunea pe care i-o provoacă expresia „nu sînt de acord“, în care vede o tăiere despotică a dorinței de comunicare. „Sentința nu sînt de acord îmi displace, ba chiar îmi face rău. Iese din sfatul dintre oameni. Cade ca o ghilotină. […] Eu caut pur și simplu climatul temperat al părerii. Altfel, eu nu-mi supun problemele aprobării sau dezaprobării areopagului. Hotărîrea mea nu e fapt de democrație. Rar mă verific prin alții. Foarte rar rezolvările mi le aflu prin hotărîri binare (da/nu), pornite din siguranța de sine. Eu caut sfat, nu reazem, de aceea caut inimi calde, nu inimi reci ori suflete moarte.“(p. 44).
Delicat în fibră și prevenitor în expresie, C. D. Zeletin nu a fost suficient de ipocrit. I-a lipsit histrionia de a simula asprimea, intransigența morală, intoleranța față de slăbiciuni. N-a știut ca, în numele gloriei, să intre în pielea gladiatorului nemilos. N-a jucat teatru, nu a pozat în spirit director, în lup moralist sau în justițiar providențial. Nu a făcut valuri. A murit pe 18 februarie în acest an, catafalcul fiindu-i expus la biserica Gabroveni, sub ochii cîtorva rude. Cu el s-a stins un encicloped a cărui minte i-a rămas în cărți, al cărui trup s-a dus în pămînt, dar al cărui suflet, să sperăm, n-a mușcat din țărînă.