Poezie din anii 1980 și de astăzi

La aproape 35 de ani de la prima ediție a volumului de poezie De bunăvoie, autobiografia mea și la peste două decenii de la publicarea volumului bilingv Viitorul facultativ/ Optional Future în care se relua mai mult de jumătate din sumarul inițial, un concurs de împrejurări… academice a făcut posibilă apariția volumului de față. Ne lămurește autorul însuși: „În prima zi a lui martie 2020, primeam un mesaj din Bacău de la dl prof. univ. dr. Vasile Spiridon, care mă întreba dacă sunt de acord să-i dea adresa mea de e-mail unuia dintre doctoranzii săi, «care este pe punctul de a finaliza o teză cu titlul Dorin Tudoran – de la cenzură și autocenzură la pamflet», doctorand care ar avea «nevoie de lămuriri necesare în redactarea lucrării». Așa am ajuns să corespondez cu dl Florin Daniel Dincă.“ (p. 7). În urma corespondenței și cu acceptul lui Tudoran a apărut noua ediție din De bunăvoie, autobiografia mea, cu o postfață a tânărului care i-a dedicat scriitorului o teză de doctorat și, înainte de aceasta, cu o secțiune inedită față de prima ediție, intitulată Death by Invitation Only. Cu memoria lui bine cunoscută, sub raport istoric și totodată afectiv, poetul dedică volumul „celor care au făcut posibilă ediția princeps, Ion Caraion și Victor Frunză“.

Aceasta fiind povestea ediției din 2020, cea a primei ediții, din 1986, are coeficientul de dramatism din biografia lui Tudoran și din ultimul deceniu al ceaușismului, când scriitorul a intrat în coliziune directă cu regimul. Poetul rememorează condiția lui de autor devenit interzis și rezumă complicatul traseu al cărții, din stadiul de dactilogramă în acela de carte: „Ajunsă la mal, grație unor «curenți maritimi favorabili» (Nicolae Manolescu, Mihai Horia Botez, Géza Szöcs, Dana Dumitriu, Vlad Georgescu, Mihnea Berindei, Lia Covino, Paul Goma și Marie-France Ionesco), poeziile cuprinse de acea dactilogramă au fost comentate de Virgil Ierunca și citite de Alain Paruit într-un ciclu de emisiuni al Europei libere. O copie a dactilogramei a bătut la ușa lui Ion Caraion, aflat deja în Elveția, la Lausanne. După ce a citit dactilograma, Ion cel Bun i-a trimis o copie lui Victor Frunză, exilat în Danemarca, unde pune pe picioare propria-i editură – NORD.“ (p. 6). În sfârșit, Ion Caraion este cel care i-a cerut lui Dorin Tudoran o „povestire“ care să prefațeze cartea, „ca o mărturisire la mijlocul vieții“ poetului mai tânăr. Tudoran l-a ascultat și a scris „un fel de minijurnal“, impresionant, intitulat Mai mult ca perfectul singurătății. Textul, de aproape 15 pagini în această ediție, este un document de prim ordin, fiindcă poetul a inserat în el pagini din jurnalul său, din anul în care, după confruntări teribile cu regimul, a reușit să emigreze. A plecat din țară pe 24 iulie 1985, iar lunile de până atunci au fost, putem spune, infernale pentru cel care ceruse emigrarea (în aprilie 1984) și intrase în greva foamei (în aprilie 1985). Iată fila de jurnal din 29 aprilie inserată în Mai mult ca perfectul singurătății: „Încă o dată la Procuratură. Mi se cere o declarație scrisă despre cele întâmplate în zilele de 25, 26 și 27 aprilie. Să declar, scris, mi se spune, ce intenționez să fac spre a-mi obține respectarea dreptului de a emigra. Firește, scriu ce s-a întâmplat în zilele cu pricina, refuz însă, ferm, să dau informații privind intențiile mele. Menționez – cum e și firesc – că nici una din acțiunile mele trecute sau viitoare n-au atins și nu vor leza interesele națiunii, poporului român; ceea ce e altceva decât interesele familiei Ceaușescu, pe care nu mă angajez, în nici un fel – nici scris, nici oral – să le menajez. Furia nu e mică! Se află, săracii!, între ciocan și nicovală. Ciocanul nu e cumsecade; nicovala încăpățânată și ea. Sunt amenințat, și mai apăsat, cu detalii: pușcăria; nu mai plec niciodată, nici la Brăila; nu mai ies om din pușcărie etc. Dar nimeni nu-mi arată legea și paragraful care spun: «Greva foamei constituie o infracțiune penală.» Și doar asta mă interesează!“ (p. 16).

Dacă biografia lui Tudoran a fost atât de dramatică (pentru cei interesați de subiect, volumul din 2010 Eu, fiul lor: dosar de Securitate oferă multe date), poemele din De bună voie, autobiografia mea îi seamănă. E aici o lirică ne-lirică, tensionată, încercănată, cu insomnii pentru cel care o scria și cel care o citea, prinși într-o aceeași dictatură. Celor care s-au născut după Revoluție și deci nu au trăit anii 1980, de maximă potențare a regimului Ceaușescu, le vine probabil mai greu să facă o legătură directă între poemele din volum și referentul lor social și politic. Pentru cititorii mai vârstnici, însă, acesta e aproape explicit în text. Tudoran scria în această fază o poezie îmbibată de aluzii transparente și de referințe imediat recognoscibile la realitatea regimului dictatorial, uneori utilizând registrul parabolic, alteori pe cel realist. Încă în 1980, Nicolae Manolescu observa felul în care se schimbase poezia inițial lirică a lui Tudoran: „Poezia lui Dorin Tudoran s-a asprit considerabil și a adoptat un ton aproape dur“, apropiindu-se de „formele discursului și ale prozei zilnice“, fiind – și criticul oferă o cascadă enumerativă, în spiritul versurilor pe care le analizează – „neglijentă, batjocoritoare, declarativă, dialogată, epică, directă, alegorică, nervoasă și enervată“. Iar în prefața la antologia Tânărul Ulise (2000), Mircea Mihăieș nota „un vizionarism bazat pe vehemență“ și convertirea discursului poetic „într-un dialog șfichiuitor cu un adversar nevăzut, opresiv și limitativ“. La data acestei reeditări, să adaug că în înfruntarea cu regimul, în realitatea propriu-zisă și în cea literară a poeziei, Tudoran nu era singur. Alături de un poet curajos era o critică literară curajoasă care îl susținea, intoxicând cenzura cu argumente „estetice“ după ce receptase fondul etic al unui volum; iar cititorul de poezie din epocă era, de asemenea, unul competent și solidar. Toate cele trei instanțe (autor – critic – cititor) erau în interiorul aceluiași cod de semnificare; astfel că atunci când Tudoran scria poeme, de pildă, cu Caligula sau cu „piticul istoric“ sau cu „fotografii din împărăția Gulag“, toată lumea care voia să înțeleagă înțelegea despre cine sau despre ce era vorba.

Provocarea acestei noi ediții este dacă și în ce măsură o poezie poate fi receptată în mod profund și într-un alt context istoric, social, politic, ideologic decât cel în care a fost scrisă. Dacă, să zicem, tinerii de azi înțeleg mai puțin sau deloc referințele și aluziile la „adversarul nevăzut“, dar prezent în aproape toate poemele din De bună voie, autobiografia mea, poezia lui Tudoran va fi sărăcită de lectura celor care nu au trăit epoca? Reformulând întrebarea, o poezie curajoasă și importantă în contextul curajului ei generator devine mai puțin semnificativă, ca text, într-un nou context istoric?

În cazul lui Dorin Tudoran, poezia „se ține“ și „rezistă“ ca poezie și la 35 de ani de la dactilograma inițială. Voi încerca să rezum în ce fel. Majoritatea textelor din volum sunt remarcabile și arată o complexitate a viziunii poetice și a posibilităților expresive. Tudoran se numără printre puținii noștri poeți „compleți“, capabili de a folosi diferite registre și de a construi un poem în care strategiile retorice, sofisticate, creează tocmai iluzia de text viu și autentic. Iată-l pe Caligula din poemul cu acest titlu, poem scurt și care poate da încă frisoane celor care au trăit în epoca lui Ceaușescu. În numai câteva versuri, Tudoran face o radiografie a realității înconjurătoare și dă, sub pretextul că vorbește despre Caligula, imaginea dezolantă și exasperantă a epocii. Eliberarea nu mai e posibilă nici după moarte, cerul având o cupolă „de carton colorat“: „În urma/ carului triumfal/ pretorienii adună/ monezile aruncate/ de El.// Uralele însă/ par irecuperabile -/ stolul lor vânăt/ izbește deja/ cupola de carton colorat/ a cerului“. Parabola e foarte bine realizată și, cum spuneam, transparentă. Iar lectura avizată și buna receptare a poeziei de către cei care nu au trăit în epoca trecută sunt posibile, întrucât Tudoran nu rămâne la nivelul prim al unor versuri anticeaușiste, ci dă ceaușismului o dimensiune de repetabilitate istorică și generalitate. Întotdeauna, în istorie, se va întâmpla la fel, fie că e vorba de Caligula, fie că e vorba de Ceaușescu, fie că e vorba de un alt tiran; și întotdeauna, cât timp tiranul este la putere, pare că nimic nu se poate face pentru a scăpa de tirania lui. Întotdeauna tiranul va fi „El“, cu majusculă, iar cerul din care au fost alungați zeii și Dumnezeu va fi un „carton colorat“ de care se izbește, ritmic, un stol „vânăt“ de urale. O imagine sugestivă a lipsei de orizont, reliefată plastic, prin elemente concrete (car triumfal, monezi, stol, cupolă, carton) și prin verbe grăitoare (monezile sunt aruncate de El, pretorienii le adună, stolul uralelor izbește înaltul cerului). Lumea construită de tirani este una joasă.

Pregnantă este și inedita în numele tatălui și al fiului; dar important este că aceste două poeme nu figurează ca excepții, realizări particulare datorate „inspirației“, ci sunt exemple cărora li s-ar putea adăuga multe altele din noua ediție; aproape tot sumarul.

Se scria (chiar dacă nu se putea întotdeauna publica) o poezie de vârf în România anilor 1980; iar Dorin Tudoran se numără printre cei care o făceau.