De doi bani

Cînd am citit cronica O jale despre ultimul volum semnat de Mircea Cărtărescu (numărul 42 al României literare), mi-am spus că, aflat într-un acces de maliție acută, autorul l-a preschimbat pe poet în victima ironiilor pe care obișnuiește să le pună în verdicte. Și cum rareori mi s-a întîmplat să fiu de acord cu Daniel Cristea-Enache, între noi domnind un armistițiu pe temei de litigiu trecut sub tăcere, mi-am spus că a venit momentul ca, tăgăduindu-i sentințele, să-i dau o replică ejusdem farinae. În fond, clonțul nemilos cu care mușcase din poet merita o ripostă similară, de aceea gîndul de a-i răspunde cu aceiași dinți îmi surîdea nespus.

Drept care am deschis Nu striga niciodată ajutor, căutînd puncte de sprijin în polemica pe care o cloceam într-adins. Din păcate, a trebuit să înghit în sec: Daniel Cristea-Enache nu numai că avea dreptate, dar fusese de-a dreptul gentil în maniera curtenitoare cu care descria un eșec deprimant.

Eșecul lui Cărtărescu din acest volum uimitor de slab are patru cauze. Prima stă în încălcarea unei reguli draconice: noțiunea unei emoții nu produce emoție. În poezie, relația cauzală dintre sentimentul poetului și cel al cititorului nu există. Dacă poetul scrie că e disperat, cititorului nu-i pasă, fiindcă un sentiment nu se transmite numindu-l prin concept, ci sugerîndu-l prin asocieri, împrejurări sau figuri de stil. Nimeni nu suferă dacă citește că poetul suferă, dimpotrivă va da pagina plictisit. Mai precis, dacă vreau să-l fac pe cititor să simtă că mă chinui, nu mă apuc să scriu „mă chinui“. Dacă vreau să-i sugerez că sînt la pămînt nu scriu ad litteram „sînt la pămînt“. Dacă mă doare inima, nu scriu literal că „mă doare inima“. Numirea prin termen a simțirii nu provoacă nici o simțire.

Două treimi din volumul lui Cărtărescu e alcătuit din numirea unor simțiri psihologice care nu transmit nici o emoție estetică. Și toate se referă la marea, incurabila și indelebila lui durere. „Mi-e foarte greu acum/foarte greu/sînt tare chinuit/ mai mult decît pot spune.“ (p. 45). Marasmul prin care trece nu mișcă cu o iotă umoarea cititorului, fiindcă gura bardului nu transmite nimic, doar enumeră cuvinte cu denotație fixă: chin, greu, foarte greu. Flașneta de plîngeri despre cît de chinuit e poetul se învîrte nestingherită pe zeci de pagini. „Sînt la pămînt/nu mai văd nici o ieșire/sînt cu spatele la zid.“ (p. 44).

Unde deschizi cartea, aceeași lamentație golită de suflu estetic. Cititorul, oricît ar compătimi cu supliciul rapsodului, ridică din umeri. „Un atac de panică mi-a fost/ îndelungata mea viață/frica la vederea cuțitului/ah, nu mai pot!/nu mai pot!“ (p. 23) Neîndoielnic, poetul nu mai poate, drama e că neputința nu-i vine din carența vigorii, ci din lipsa expresivității. Acest „ah, nu mai pot“ e din categoria scîncetelor inestetice cu care un ins își atinge nadirul inspirației. O văicăreală perpetuă nu are darul de a-ți smulge indulgențe artistice. Îl citești cu jena celui care a nimerit peste un om clătinîndu-se pe marginea drumului. „Mi-e rău/am fost adînc rănit/apoi m-am rănit singur/și mai rău/am așteptat ceva de la tine/iar tu m-ai rănit/și mai tare/am ochii în lacrimi/chiar îi am/plîng fiindcă mă văd plîngînd“. (p. 72). Hohotul acesta tînguitor ar sluji de minune unui libret intonat pe cadențe de manele, dar nu unui poet de rang din literatura contemporană. Cărtărescu are ochii în lacrimi, îl cred pe cuvînt, atîta doar că efectul estetic e nul.

E drept, nu i se poate tăgădui sinceritatea: „Mă doare/ mă doare insuportabil/ aștept/ ca un jupuit de viu/ ca un văzător/ ca un cîine“. (p.68). Dacă i-aș cere unei bătrîne suferind de colici renale să-mi descrie durerea pe care o îndură zilnic, nu ar putea fi mai concisă: durerea exclude divagația. Cînd îl doare, poetul se leapădă de tropi, de farafastîcuri stilistice și de specioase întortochieri verbale, spre a declara scurt: „Mă doare/ mă doare insuportabil“. Iată un nec plus ultra: ceva mai concis în materie de suferință nu se poate închipui. Nici un proscris din temnițele comuniste nu s-ar exprima mai direct. Dar cum poetul chiar e un jupuit de viu, obsesia durerii îi copleșește inima, și atunci iscă o strofă inubliabilă: „Când mă doare foarte rău inima/îmi desfac coastele/O scot/Mă uit la ea/dacă pot o repar/Dacă nu o arunc.“ (p. 89).

La strofa aceasta mi-am amintit de versurile pe care Călinescu, în Cursul de poezie, le dă drept exemplu rizibil de inepție sentimentală: „Mă doare inima/Mă doare sufletul/Mă doare dorul.“ E întocmai cazul lui Cărtărescu, pe care îl doare inima poezii la rînd. Uneori e de-a dreptul subtil, strecoară în mijlocul durerii cîte o inimă în carență anatomică: „Mă doare, mă doare foarte rău, chiar și acum/dar nu inima/ci locul/unde/ar fi trebuit ea să fie.“ (p. 90). Marota durerii cade ca o darabană sîcîitoare: „E ora cinci seara/și nu știu ce să fac/cum să scap de durere/cum să merg mai departe.“ (p. 66). Un lăutar încropind sponte sua stihuri de însoțit vioara ar fi fost mai convingător.

Sub unghi intelectual, platitudinea versurilor e înmărmuritoare. Nici o sugestie de preocupare filosofică nu le tulbură curgerea. Cînd vrea să cadă pe gînduri, Cărtărescu e infantil, cînd vrea să mimeze profunzimea, e steril. Verbele suferinței îi cad ca cenușa uscată dintr-o urnă căreia i s-a spart fundul. Cînd obosește să repete sisific cît de mult îl doare, poetul intră în clenci de dilemă metafizică, cade la îndoială, începe să mediteze, și atunci marile întrebări ale omenirii îl copleșesc: „Să deschid computerul?/să citesc o carte?/să ascult muzică?/încearcă să faci asta/când te doare teribil/ orice/ să iau un medicament?/ să-mi mușc mîinile?/ să încep să țip/ aci/pe sofa?“ (p. 66). Un puști cu mintea vraiște, obosit de sarabanda jocurilor pe calculator, și-ar fi pus întrebări mai deștepte.

Mi s-a terminat cafeaua/de-acum am să somnolez/și nici un poem/nu va mai fi posibil“. (p.53). Foarte adevărat, e neplăcut să ți se termine cafeaua, atîta doar că franchețea nu e o condiție a poeziei, iar stanțele acestea trădează un spirit găunos, din care a dispărut orice imbold spre zicerea memorabilă. Poetul trîntește vorbele după capriciul improvizației, parcă la ceas de nervi încinși. E inutil să-i cauți idei, asociații inedite sau apoftegme de gînditor trecut prin înțelepciunea lumii. Parcă un duh malefic i-a înțepenit mintea, trîntindu-i un deochi menit a-i gîtui inspirația.

A doua cauză a eșecului stă în smiorcăiala de bărbat cu plete cănite, a cărui lamentație te duce cu gîndul la insecta prinsă în chihlimbarul propriei vîrste. Cărtărescu face figura unui scrib stors de puteri, pe care îl privești cu înțelegerea cuvenită epavelor lirice. Omul își plînge de milă cu ostentație, precum un cabotin ce-și face din suferință o mreajă cu care înmoaie sufletul naivilor. Văicăreala îi este neobosită, la fel ca mironoseala cu care se înduioșează de cîtă suferință îi clocește sub piele. În timp ce se dă cu capul de toți pereții, mimînd disperarea, Cărtărescu se privește complice într-o oglindă secretă, încîntat de cît de strivit, de uitat, de singur, de rănit, de neglijat, de umilit este. Un răstignit scriind elegii boante pentru cei săraci cu duhul. „Totul e zdrobit în mine/doamne/mă mir că mai pot să pun/ un picior înaintea altuia.“ (p. 88). Rumegușul acesta de scînceală prefăcută indispune peste măsură pe cititorii înzestrați cu un minim gust.

A treia cauză stă în vocabularul restrîns la sponciul unei limbi minime, fără nici o tresărire de originalitate pusă în tropi. Poetul suferă de lexicopenie, de împuținarea drastică a fondului uzual de buchii. La el nu e vorba de o simplificare pînă la esență a limbii, ci de o sărăcie cronică, rău prevestitoare. Poetul nu mai are cuvinte, de sintaxă nu mai vorbesc, iar carența o suplinește printr-un șir de substantive între care nu se mai ostenește să pună particule de legătură. Rezultatul e o îngrămădire de asociații tîmpe, fără logică internă. Îmbinările sînt atît de facile încît te scutesc de orice efort intelectual: „Viața/ moartea/tristețea/liniile din palmă/glasul.“ (p. 32). Cărtărescu scrie spînatic, fără peri de atracție estetică. Următorul pas în evoluția lui lirică va fi onomatopeea zăludă, alături de silabisirea anevoioasă, ieșită din gura unui posac cu scufie pe creștet.

A patra cauză stă în serbezimea unor episoade minore pe care le descrie cu emfaza celui care trăiește mari evenimente: un pitic în pielea lui Nietzsche. Poetul își duce mașina la spălat, vede o fetiță deschizînd geamul, mîngîie o pisică oarbă, doarme pe burtă, se uită cum îi cresc unghiile. (p. 91) Secvențele sînt domestice pînă la pragul banal al mizilicului cotidian. Și totuși, ele sînt înfățișate solemn drept întîmplări adînci, ca revelațiile gînditorului din vîrful Engadinei. Neavînd un unghi din care să-și surprindă „răscolitoarea“ dramă, poetul alunecă în răfuieli futile: „Cititorule/care cu scîrbă/pufnești/la poemele mele/de doi bani/îți dau întîlnire/peste doar un secol/atunci/n-ai să-mi pufnești/iar eu/n-am să mai scriu versuri/nici de un ban/nici de doi“. (p.72).

Într-adevăr, versuri de doi bani. Între autorul Levantului și cel al volumului de față se cască prăpastia unei căderi în gol. Nici măcar umbră a celui care a fost odată, din Mircea Cărtărescu nu a mai rămas decît dîra stînjenitoare a unui talent epuizat.