Dor de Pintilie

Lucian Pintilie ar fi împlit pe 9 noiembrie optzeci și șapte de ani. S-a născut în 1933 la Tarutino, Județul Cetatea-Albă, astăzi, Ucraina, regiunea Odessa.

Pintilie ne inhibă pe noi, românii, și de dincolo. Nici astăzi, în secolul XXI, cei mai mulți nu știu cum să se pună în relație cu el. Cum să-l numească. Cum să se definească. Și astăzi, geniul lui Pintilie îi paralizează. La propriu. Habar nu au cum să-i mulțumească sau să înțeleagă că în toate strigătele lui s-a strîns lașitatea atîtora, că în cuvîntul lui și în forța faptelor sale a țîșnit, salvator, libertatea absolută a artistului. Că în fiecare spectacol sau film există o schijă din războiul pe care el l-a cîștigat împotriva „celorlalți“. A fost singurul interzis. Pus la cutiii metalice și eliminat complet de pe vreo scenă. Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică, Revizorul.

Nu am văzut niciunul dintre spectacolele lui Lucian Pintilie. Simt nevoia să reiau un text mai vechi, în care structura lui mă ajută acum să-mi agăț alte imagini, mă ajută să-i spun cumva „la revedere“ pentru că nu am știut cum să fac asta în zilele din urmă. N-am văzut nici Copiii soarelui, nici Proștii sub clar de luna, Cezar și Cleopatra, Inima e pe înălțimi, Biedermann și incendiatorii, D’ale carnavalului, Livada cu vișini, toate puse în scenă la Teatrul „Bulandra“. Nici Revizorul, ultimul spectacol făcut de Pintilie în România. În 1972. Interzis de cenzura comunistă după cea de a treia reprezentație. O fractură în coloana vertebrală a culturii. Un asalt grav împotriva spiritului și a libertății. Un punct și de la capăt. Lumea minciunii, a deriziunii, a prăpastiei din noi. Lumea obedientă. De oriunde. Lumea saltului mortal. În 1972, în România literară apar trei texte extraordinare, semnate de trei mari nume din elita culturală. Ana Blandiana, Lucian Raicu și Matei Călinescu fac breșă în istoria prezentului de atunci. Fixează Revizorul în memoria tuturor. A celor care l-au văzut sau nu, a celor care l-au interzis, a celor care au tăcut. Gestul lor ne salvează pe toți, vinovați sau nu. Tot ce a urmat a fost „după“. „După“ Revizorul. Ciulei este dat afară de la directoratul Teatrului „Bulandra“. Va pleca din România. Ca și Lucian Pintilie. Ca și Radu Penciulescu, David Esrig, Vlad Mugur. Miruna și Radu Boruzescu. Andrei Șerban. Lucian Giurchescu. Iulian Vișa. Dan Nuțu. Ovidiu Schumacher. Helmuth Sturmer.

În fiecare zi, trec, de atîtea ori, de atîtea ori, pe lîngă doua schițe ale scenografului Paul Bortnovschi. Stau pe un perete alb și nu mă lasă, orice ar fi, să uit. Amîndouă sînt de la Revizorul. Pe una, am primit-o de la el, de la Bortnovschi, un uriaș blînd și incandescent, un artist și un om de știință la un loc, un arhitect care a născut forme noi în limbajul scenografic. Mi-a dat-o simplu, ca și cum mi-ar fi dat o floare proaspătă din grădina lui. A fost un alt fel de rămas bun. Pe cealaltă, am primit-o cînd am împlinit patruzeci de ani, de la colegii mei de atunci, de la România literar\. Desenul în alb și negru este puternic. Viu. Ca și scrisul acestui uriaș artist, Paul Bortnovschi. Uneori, cînd nu merg duminica la Sf.Liturghie, învinsă de spaime și neputințe, mă așez pe scară și privesc liniile, cuvintele: Revizorul, Gogol, ‘971, Regia Lucian Pintilie, Se trag clopotele…

Radu Boruzescu este cel care mi l-a dat pe Pintilie în imagini. Am să-i fiu recunoscătoare toată viața pentru asta. O recuperare fără de care nu aș fi întreagă. Fotografiile pe care le-am văzut împreună, pregătind o „Nocturnă“, mi l-au întipărit pe retină, foarte personal și foarte subiectiv, pe Lucian Pintilie. Radu Boruzescu și Miruna Boruzescu, doi scenografi mari, doi artiști inepuizabili, care i-au însoțit pe marii regizori aici și pretutindeni. Tandrețea lui Radu Boruzescu poposește în fiecare poveste-imagine-spectacol. De teatru sau de operă. L-a iubit enorm pe Pintilie. Profund. Văd, împreună cu el, scene întregi din Pescărușul și variantele lui puse în scenă la Paris sau Minneapolis, din Turandot la Theatre National de Chaillot, Trei surori, Jacques sau supunerea, Rața sălbatică, Azilul de noapte, Astă seară se improvizează la Theatre de la Ville, Tartuffe la Arena Stage din Washington, la invitația lui Ciulei, Orestia, în 1979, la Festivalul de la Avignon. Nu știu dacă la toate au lucrat și soții Boruzescu. Și la atîtea altele, la operele de la Aix-en-Provence, la Opera din Cardiff. Dar Radu Boruzescu este Călăuza mea în lumea regizorului Lucian Pintilie. Mă poartă cu răbdare, pas cu pas, îmi povestește cum Nina și Trigorin și Treplev alunecau spre eseu, spre imaginar, spre un tip de ludic și de estetic, de cioburi și de legende din care Pintilie reface alte mari trasee culturale cu o anvergură halucinantă.

Omagiul pe care Pintilie i-l face lui Harag, după ce a văzut Livada de vișini la Tîrgu-Mureș. De citit în Bricabrac, Editura Nemira.

Lucian Pintilie a fost coleg cu Radu Penciulescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Valeriu Grama. Toți fac parte din viața mea, în modul cel mai definitiv și mai profund. Ca și seara ireală în care Sanda Manu ne-a strîns pe toți la masă. Țin minte doar lumina lumînărilor – ce-i plăcea lui Pintilie! – și ochii năzdrăvani ai tuturor. Bărbați cuceritori, fermecători, artiști unici, devorați de teatru, de cuvînt, de artă, de viață. În fiecare pliu al vieții a stat cîte o replică, o situație, o întîlnire, zbucium, chef, bucurie, greul, greul din viața fiecăruia, umilința pe care n-au acceptat-o, curiozitatea enormă față de teatru! Am stat ore fără să-mi dau seama cîte. Ceva din mine a rămas cu ei, acolo, la masa albă, impecabilă a Sandei Manu pe care zăream, în burta nopții, scrum, ceară, vin, firimituri de pîine, zeci de imagini de teatru și de viață îmbibate în carne, în pori.

De la Gala Uniter de la Sibiu nu mai țin minte mare lucru. Exact în spatele meu a stat Lucian Pintilie. Venise special pentru că Radu Boruzescu a luat Premiul pentru întreaga activitate. A regizat și a jucat, ore în șir, într-un spectacol paralel. Am rîs pînă la leșin. Dimineața, trebuia să zboare cu avionul la București. În holul hotelului Împăratul romanilor era strîns tot teatrul românesc. Protagonistul poveștii mele era Pintilie. Le spuneam ce a făcut toată seara Galei. La un moment dat, cel mai tare am auzit rîsul lui. Un bărbat, un bărbat puternic, puternic, fermecător, în jurul căruia gravitau universuri. „Eu nu mai plec, dragă, la aeroport acum. Or mai fi avioane.“ Rîsul lui înconjoară poveștile teatrului românesc. Ochii lui albaștri mari, limpezi, ludici, sfredelitori rămîn pururi deschiși larg peste lumi, peste noi, peste orizonturi, ei vor vedea mereu altfel pentru că Lucian a fost ALTFEL.

după ultimul spectacol al lui Aureliu Manea găzduit la Metropolis, Scrisorile Marianei Alcoforado, Lucian Pintilie a stat cu mine mult, mult, în fața teatrului. Era ca un copil. Atunci l-a cunoscut copilul meu, Luca. S-au privit, lung. Și au început să vorbească despre frică și iubire. M-am pierdut printre cuvinte și lacrimi. Se întreba în vălătucii fumului de țigară, dacă să meargă la cabină, la Rică. Lucian l-a vizitat la Gâlda. Îl priveam cît era de emoționat… mă ținea de mînă. Ca Luca. Minutele treceau. „Dacă îl iubești, n-ai cum să nu te duci la el. Eu cred că te așteaptă, Lucian…“ i-a spus un băiețel. Ne-am întors și l-am condus încet, în tăcere, la cabina unde Manea îl aștepta. Cînd s-a deschis ușa, am văzut un chip cît soarele de luminos! Cred că Lucian Pintilie a fost așa cum l-am zărit reflectat în privirea unicului artist care a fost Aureliu Manea. Cred că abia atunci am pipăit generozitatea lui Lucian. De care, de fapt, m-am bucurat în toți anii petrecuți împreună. Și eu, și alții. În hohote de rîs, în priviri care înghețau cuvinte, în luminile ce se culcă peste lac, în foaierul vreunui teatru, în valuri de fum, de aburi, de muzică, de tăcere…

Septembrie, 2013, Castelul Peleș. Lucian Pintilie primește medalia „Nihil sine deo“ din partea Majestății sale Regele Mihai. Principesa Margareta acordă decorațiile. Simt zborul pescărușilor peste livezi de vișini, peste cîmpuri fumegînde, peste obstacole mai mici sau mai mari, peste chin și lacrimi, peste suferință și revoltă, peste nedreptate, peste adevăr, peste coșmaruri, peste dictaturi, peste zeci de ani în care Lucian Pintilie a vrut să fie el însuși.

Așa cum era cînd vorbeam la telefon, cum era la el acasă sau aiurea. După vreun spectacol pe care îl vedeam în aceeași seară sau despre care știa că l-am văzut, telefonul suna a doua zi, dimineața, la 9.30. Ritual pe care l-am continuat și cu Marie-France. Nu putea trăi în afara teatrului și filmului. A văzut, ca nimeni altul, teatru și film făcute în România după 1990. Lucian Pintilie a fost mereu, mereu, același spirit uriaș, același unic observator al lumii și al teatrului, al filmului, același mînuitor al cuvîntului, un vrăjitor, un zburător care a înălțat artistul la cer.

Lucian Pintilie stă în mijlocul acestui univers, ca un spirit mare și rebel, cu brațele deschise. Rîde și îmbrățișează noaptea. Din împreunarea lor s-a născut, magic, o mare aventură. Căci teatrul coboară pe pămînt deodată cu Luna.

Pescărușul trebuie să înceapă puternic, violent și să se sfîrșească pianissimo.“ Cehov.

Ca și viața.

Se trag clopotele.