Poezii de Ioan F. Pop

rugina înserării cuprindea resturile întîmplărilor

trăgînd după ele lungi trene ale nepăsării.

vacarmul acela care despică totul în două.

ca într-o baladă a deșertăciunilor ultime.

despre noi soseau vești din ce în ce mai neverosimile.

cu vii și morți care se rătăcesc între neguri,

cu locuri și timpuri prin care trec alte arătări stacojii,

care bat din poartă în poartă cu degetele deșirate ale spaimei.

care răsar ca întîmplările din cuvintele abia murmurate,

scurmînd zidurile așteptării cu mîinile înnegrite pînă la sînge.

între timp, rugina altor înserări ieșea ca o molimă prin porii zilei.

între timp, ne cotropeau alte tăceri care nu pot fi povestite.

 

toate acele răni ale asfințitului

cu care ne amăgim trupurile alungate pe drumuri.

hergheliile acelor suspine care ne ajung din urmă.

ca o pală de vînt orbecăind după o adresă uitată.

din toate direcțiile veneau aceleași vești despre mari abandonuri,

încărcate de obsesii, de reci melancolii.

pentru toate e un timp nedeclarat,

un timp inutil ca un strigăt în noapte, ca un gest răzvrătit,

care ne lungește așteptările, micile îndurări,

ceremonialul îndepărtării, semnele încrustate în văzduh.

toate acele răni ale asfințitului între care pașii noștri se scurg.

 

cutremurările pe care palmele nu le puteau domestici

în ziduri băteau tot felul de umbre schimonosite,

încercări ale somnului, neîmblînzitele aduceri aminte.

gata să dea buzna în cerul nostru subpămîntean,

cu care ne acoperim insomniile, avalanșa nehotărîrilor,

ca atunci cînd plouă cu îngeri guralivi

peste capetele noastre aplecate deasupra prăpăstiilor.

parcă am trece clandestin dintr-o propoziție în alta.

cu semne de întrebare ca niște coșmaruri troienite între rînduri.

cu acele tresăriri prinse între pleoapele a două anotimpuri.

cu acele cutremurări pe care palmele nu le puteau domestici.

 

treceam punțile dintr-o uitare în alta

cu torțele aprinse, căutînd alte tărîmuri zidite în cețuri.

acele viziuni care ne nasc în alte morți gata trăite.

ca într-o baladă care cutreieră oasele noastre cuprinse de brumă.

totul e doar o închipuire nebună care tot bate la ușă,

căutîndu-ne prin cotloanele altei memorii.

totu-i o irealitate pe care o scoatem ceremonios pe străzile

împăienjenite, ca o perindare romantică dintr-o uitare în alta,

într-o limbă care nu mai poate fi rostită.

în care doar aparențele noastre mai pot locui clandestin,

ca într-un îndepărtat azil săpat în norii cuvintelor.

 

toate se îndepărtau ca o viață cu un trup de împrumut

oprind din cînd în cînd într-o gară subcutanată

în care nu mai urcă nici păsările vineții.

căci toate se topesc în ecoul lor asurzitor,

în bătaia de pleoapă a clipelor desfrunzite.

ridicînd brațele ca pe niște aripi inutile.

toate alunecau într-un coșmar care nu se mai termină.

în singurătățile pe care le umpleam pînă la refuz.

din noi răsăreau umbre stranii, mari aluviuni devoratoare,

oprindu-se ca o apă la malurile înserării.

ca un blestem care așteaptă să fie odată și odată rostit.

 

trecerile noastre erau risipite de vînt

doar poemul mai adună resturile lor de pe drumuri.

le punea mici aripi cu care să zboare și mai în adînc.

pașii rătăceau printre hieroglifele resemnării.

cu acel gust de cenușă scursă prin vene.

cu acel clinchet de oase urcate la cer.

ne înghesuiam în însingurările ridicate peste alte însingurări.

peste tot răsăreau mari liniști, cu valurile lor negre.

noi tăceam cu toate cuvintele zidite în trupuri.

așteptînd un semn în cele patru zări nescrise.

acolo unde trecerile noastre erau risipite de vînt.

acolo unde visam la moartea care ne va salva de viața de apoi.