Biblioteca neștiută

Ștefan Munteanu avea 17 ani când l-a descoperit pe Teodor Vaida, în sensul că i-a descoperit rubrica intitulată „Calul de dar“ din revista „Comunitatea“, pe care o citea din scoarță-n scoarță. Apărea joi și, deși nu se bătea lumea pe ea, Ștefan nu voia să riște, ținând cont că veneau puține exemplare, așa că era prezent la ora 6.30 în colțul trotuarului, chit că vânzătorul de ziare apărea abia pe la 7. Inevitabil, se împrieteniseră. Vânzătorul – un țigan simpatic, ca la 50 de ani, dar la ei nu prea poți fi sigur, la 70 arată ca la 30, sau invers – pe nume Pantelică, îi spunea, nu fără ironie, Comunitaru’, deși știa cum îl cheamă, știa și unde învață, și ce familie are, și-n ce bloc stă, uneori Ștefan se gândea că poate știe și apartamentul, asta l-ar fi îngrijorat puțin, deși Pantelică în mod sigur nu era dintre cei care dau cu jula.

La fel de adevărat este că și tânărul știa unde stă vânzătorul de ziare, mă rog, doar cartierul, ba nu, și strada, știa că are cinci copii și o nevastă cu gura mare și trăiesc toți de pe o zi pe alta, de la vândutul ziarelor nu câștiga mai nimic, era la procent, ce mama naibii înseamnă zece la sută din cinci lei exemplarul într-o vreme în care toată lumea e buluc pe internet și nu se mai cumpără, vorba aia, nici măcar publicații erotice?

Relația lor era departe de-a se limita la cumpăratul revistei. Vorbeau câte-n lună și în stele, cale de vreo jumătate de oră în fiecare joi, țiganul era încântat să stea la taclale cu un tânăr școlit și destupat, în vreme ce el, pe de altă parte, avea, mânca-ți-aș, școala vieții, aveau ce să-nvețe unul de la altul. Pantelică era întotdeauna cel care deschidea subiectele, care puteau să fie despre politică, fotbal, turism, conflicte internaționale și multe altele.

Ștefan pleca de-acolo de două ori înviorat, o dată că stătuse de vorbă cu Pantelică și a doua oară că urma să citească revista „Comunitatea“, ceea ce începea să facă de pe drum, din mers, deși ușor nu era, revista era format mare, când o deschideai paginile erau ca două aripi de albatros care încearcă să decoleze, mai ales dacă bătea și un pic de vânt.

De la o vreme, începea cu pagina 8, unde, în dreapta, jos, era „Calul de dar“, într-o casetă micuță. Greu de spus ce erau cele 10-12 fraze, una sub alta, cu câte o bulinuță în față: aforisme sau parodii de aforisme? Răspunsul cel mai corect ar fi fost: unele așa, altele așa. În orice caz, spirituale toate, uneori sclipitoare, din când în când geniale.

A trecut ceva vreme până când Ștefan a descoperit că Teodor Vaida își publicase o parte dintre (anti)aforisme într-un mic volum intitulat provocator Ce m-am distrat cu voi!. Și au trecut ani buni până să dea de o cărticică pentru copii, Bâzulică, ale cărui întâmplări se petreceau într-o prisacă. A descoperit-o pentru că, așa cum spuneam, trecuseră ani buni și acum Ștefan avea copii, o fată și un băiat, cărora le cumpăra multe cărți.

Dar cea mai mare surpriză a avut-o când a aflat că Teodor Vaida are și un roman, intitulat Jurnal în doi. Pe ăsta l-a găsit greu, apăruse mai demult, nu era prin librării, l-a descoperit într-un Anticariat și l-a citit într-o oră – e drept, nici nu era mare – în stația de autobuz din apropiere.

Era delicios. Începea cu o ceremonie funerară. Un grup de prieteni aflați într-o vacanță în Munții Făgăraș organizau funeraliile ultimei lor sute de lei. Se țineau orații emoționante: cât de bună a fost ea, cât de fidelă, ce mult a contat pentru ei…

Deși părea să nu poată concura nici cu cărțile-fluviu și cu romanele-cărămidă, nici cu Marile Opere Fundamentale Ale Omenirii, considerate ca atare de către toată lumea și citate în discuțiile elevate, chit că marea majoritatea le citiseră demult și nu mai țineau minte din ele decât titlul, Ștefan Munteanu decise pe loc, acolo, în stația lui 282, să-l includă pe Teodor Vaida în playlist-ul lui literar personal.

Și, firește, să-i caute și celelalte cărți. Dacă există.

Din păcate, nu prea existau.

Existau doar alte două cărțulii colorate, cu albinuțe, și un al doilea volumaș de aforisme. Oricât s-a învârtit și s-a interesat Ștefan, n-a mai putut afla nimic altceva.

Nici despre scriitor, de altfel, care părea un fel de Salinger autohton – dar comparația nu e bună, că despre Salinger se știa măcar unde locuiește, ba niște oameni insistenți au reușit să și stea de vorbă cu el, în schimb despre Teodor Vaida părea că nu are nimeni habar unde se află, cum trăiește, dacă are familie, dacă mai scrie.

Au mai trecut câțiva ani până când, printr-un noroc, Ștefan a cunoscut o doamnă care știa foarte multe lucruri despre misteriosul scriitor. Maria Popescu, acum pensionară, fusese directoare de editură și-l publicase pe Vaida, drept care semnase cu el un contract, incluzând obligatoriile date personale, dar și stătuseră de vorbă la telefon și o dată față-n față.

Așadar: Teodor Vaida avea în acel moment 62 de ani și trăia dintotdeauna în Cluj. Era căsătorit și avea doi copii, o fată și un băiat, care părăsiseră de mult cuibul, plecând să trăiască în Statele Unite, respectiv Noua Zeelandă. Teodor Vaida era, de-o viață, apicultor, ceea ce explica desigur subiectele cărților pentru copii, iar în timpul liber scriitor. Și, da, cărțile descoperite de Ștefan erau singurele. Nu mai publicase nimic de vreo douăzeci de ani și nu părea că ar mai avea de gând s-o facă vreodată.

În zilele care urmară acestor dezvăluiri, Ștefan se gândi mult la ele și se decise: va pleca la Cluj, să-l întâlnească pe scriitor. Să bea o cafea împreună, să-i spună ce impresii i-au lăsat cărțile lui și… Cam ăsta era planul. Restul – dacă avea să fie vreun rest – văzând și făcând.

Atunci îl sună Maria Popescu să-i spună că Teodor Vaida a murit.

*

Lui Ștefan îi plăcea foarte mult să conducă mașina. Nici prea repede, nici prea încet, și întotdeauna ascultând muzică. Un drum până la Cluj nu era o corvoadă, ci o plăcere. Plecase devreme, la 8, așa că la două și un sfert intra în mândrul oraș transilvan și se îndrepta spre casa familiei Vaida, aflată la marginea urbei, pe strada Donath.

O sunase în ajun pe Manuela Vaida, după ce luase numărul de la Maria Popescu. Departe de-a fi intrigată, eventual reticentă, față de dorința lui, văduva scriitorului fusese profund emoționată și chiar izbucnise în plâns la telefon, mărturisindu-i că nu-i mai intrase nimeni în casă de la moartea soțului, că Uniunea Scriitorilor dăduse un anunț oarecare și atât și că noaptea i se pare că aude lupii urlând în pădurea din apropiere…

La trei fără douăzeci, Ștefan Munteanu intra în curtea scriitorului cu o tulburare probabil exagerată, așa cum exagerată și bizară era însăși prezența lui acolo. N-ar fi știut să răspundă la întrebarea simplă și firească „De ce-ai venit?“ și în niciun caz să spună cam ce se-așteaptă să găsească.

În loc de un câine fioros, curtea era păzită de o pisică alb cu negru, care veni imediat să se frece torcând de picioarele lui. În dreapta și-n stânga aleii de acces – iarbă, flori și stupi în jurul cărora zumzăiau albinele.

Doamna Vaida apăru în ușa casei modeste, dar bine întreținute. Era o femeie micuță, brunetă înspicată cu alb, și se străduise, pentru această întâlnire, să nu arate ca o imagine a disperării și resemnării, așa cum de fapt își trăia zilele.

Ștefan o salută, îi oferi florile pe care i le cumpărase – un buchet de garoafe albe – și sticla de vin, apoi intrară. Pe dinăuntru, casa arăta ca și pe dinafară: curată, ordonată, fără stricăciuni și fără strălucire. În sufragerie, televizorul mergea, mut, pe un canal de documentare. Gazda își invită musafirul să se așeze la masa acoperită cu o față de masă cum nu se mai fac și mai ales nu se mai scrobesc demult, apoi plecă să aducă ibricul și ceștile de cafea. Abia după ce turnă lichidul aburind și sorbiră fiecare din el se înfiripă un început ezitant de discuție:

Sper că nu…

Nu, nu, nu, în niciun caz!… Am înțeles că vă place Teo. Adică ce scria el!

Doamnă, e puțin mai mult… Nu știu cum să spun… Senzația mea este că domnul Vaida este un mare scriitor.

Ștefan știa că scriitorul a murit, dar nu reușea să vorbească la trecut despre el. De aceea folosea și termenul de politețe, care în mod normal nu se mai atașează numelui cuiva plecat dintre cei vii, decât, așa, în semn de mare prețuire, cum spune Grigore Vieru: „La zidirea Soarelui, se știe,/ Cerul a muncit o veșnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu“.

Văduva oftă adânc. Oaspetele continuă:

Am citit tot ce-a publicat. Nu numai că mi se pare că a fost mult prea puțin apreciat, dar aș fi vrut… mi-aș dori să fi scris mai mult, înțelegeți?

Manuela Vaida se albi la față, apoi șopti:

Domnule Munteanu, pe dumneavoastră v-a adus aici Dumnezeu…

Ștefan se foi stingherit în scaun, dar ea insistă:

Nu, nu, nu, ascultați-mă… Eu am încercat să… Copiii noștri sunt departe…

Știu…

N-ar fi putut să… Vreau să spun, avem aici, la Cluj, filiala Uniunii Scriitorilor, am încercat să iau legătura cu ei… Am vorbit și cu un jurnalist de-al nostru, îl știa bine, i-a luat odată un interviu… Am încercat să le spun tuturor… dar…

Musafirul era confuz:

Ce să le spuneți?

Domnule Munteanu, Teo a scris mult mai mult decât a publicat. Mult, mult mai mult!

Fu rândul lui Ștefan să devină palid.

Unde?

Părea o întrebare tâmpită, dar se dovedi a fi corectă.

În calculatorul lui. Nu mai scria la mașină, deși nu era prea prieten cu electronicele, multă vreme n-a avut telefon mobil…

Calculatorul lui…

Da. Am încercat să mă uit, dar nici eu… știți… Și mi-e și frică să nu stric ceva… Mai ales că e foarte vechi, nu e din astea moderne…

Laptop.

Nu, nu, nu, unul vechi, din acela înalt, pe birou, un PC… Și nu cred… sau nu știu ca Teo să fi făcut vreodată o… salvare, nu? Așa se spune?

Da, salvare… Buzele lui Ștefan erau uscate, iar mâna cu care ridică albastra ceașcă de cafea tremurau un pic.

Da. Nu cred. Nu mi-a zis, n-a venit vorba, nu știu dacă știa cum… Dar sunt acolo foarte multe texte…

Cât de multe?, întrebă bărbatul cu un glas atât de răgușit încât fu nevoit să-și dreagă vocea și să repete: Cât de multe?

Femeia se ridică de pe scaun și se duse la bufet, de unde luă o hârtiuță:

Mi-am notat, uitați… Cinci mii opt sute optzeci și patru de fișiere în 340 de dosare. Știu puțină engleză, știu că files e fișiere și folders e dosare.

Dar ar putea să…

Nu. Teo era foarte ordonat și, așa puțin cum se pricepea el să umble cu calculatorul, și-a pus toate în „cutiuțe“ diferite. Ce v-am spus se numește CENTRALIZATOR TEXTE și separat are un CENTRALIZATOR POZE…

Ștefan dădu atât de energic pe gât restul de cafea încât înghiți și o porție bună de zaț. Îl apucă un acces de tuse, în timp ce doamna Vaida mai spunea:

Bine, poate că nu toate textele sunt literare, că n-am avut curajul să deschid folderele și în niciun caz fișierele, dar… Contracte bancare nu sunt, că n-am avut niciodată bani… Ce să fie altceva?… Și, oricum, cinci mii opt sute…

Se așternu un minut de liniște în care se auziră limpede tic-tac-ul unui ceas din altă încăpere și o căruță trecând pe stradă, apoi gazda puse în sfârșit întrebarea pe care musafirul o aștepta aproape gâfâind:

Vreți să vedeți?

El sări în picioare. Se ridică și ea și-l conduse, printr-un holișor, spre una dintre camerele casei.