În amintirea lui Mihai Nasta

Lorenzo Renzi (n. 1939) a fost profesor de Filologie romanică la Universitatea din Padova și este membru în Accademia della Crusca. Cunoaște România din 1966, a ajutat mult pe exilații români, a denunțat regimul comunist din România și s-a solidarizat cu opozanţii din ţară. A fost profesor asociat la București și la Cluj, după 1990. Este doctor honoris causa al Universităților din București, Cluj, Iași, Timișoara și Oradea. Trăiește la Padova. lorenz.renzi@libero.it.

Mihai Nasta s-a stins din viață la Bru xelles pe întâi octombrie, puțin după dispariția soției sale, Margareta (Riri) Stoianovici. Scriind aceste rânduri mi se frânge inima. Eram prieten cu Mihai, bun prieten, și țineam mult și la Margareta. Dar îmi înăbuș acum vocea interioară pentru a scrie o scurtă biografie a marelui meu prieten, o biografie menită a ajunge în România care l-a cunoscut și, mai ales, care nu l-a putut cunoaște.

Mihai Nasta și-a făcut studiile în București, unde s-a născut și unde a urmat apoi o lentă carieră de clasicist la Universitate, unde s-a impus prin marea sa cultură, prin cunoașterea aprofundată a limbilor clasice și chiar a celor moderne. Originea sa socială, care pentru regimul comunist conta, nu îl favoriza în carieră. Pentru că frecventase, parțial sub regimul precedent („burghezo-moșieresc“, cum era numit), școala franceză și pentru că provenea dintr-o familie din înalta burghezie, era un francofon desăvârșit. Cunoașterea francezei, ca și a altor limbi, avea să-i servească mai întâi la formarea ca viitor cercetător, iar apoi, după plecarea din România, în exilul dn Belgia (1984), unde a dus o viață grea, inclusiv din punct de vedere economic. Traducerea unor documente de toate felurile era o obositoare sarcină cotidiană care îl ajuta, în parte, să își susțină familia. Margareta, soția sa, preda, la fel ca la București, limbi clasice, într-o școală privată, pentru un salariu meschin. Dar Nasta nu era, defel, un conservator nostalgic. Dimpotrivă era un liberal democrat progresist, anticomunist, nu reacționar. Era un observator atent al politicii est-europene și chiar occidentale a acelor ani, și de multe ori mi-a expus părerile sale în această privință, apropiate de ale mele

Spre deosebire de alți profesori refugiați români, sau din alte țări comuniste, Nasta a reușit doar în parte să se integreze într-un sistem universitar occidental, poate și fiindcă specialitatea sa, greaca veche, nu era cu siguranță în expansiune pe piața învățământului european, ba chiar dimpotrivă! Iar meritele sale în teoria literaturii și în poetică nu i-au fost, pe deplin, recunoscute. Cu siguranță, în primul rând România a avut de pierdut împingîndu-l să ia calea exilului.

După căderea comunismului, Nasta a fost invitat la Universitatea din Cluj, unde, ca profesor asociat, a ținut cursuri și a condus teze de doctorat. O făcea pentru a contribui la renașterea țării sale, așa cum putea el să o facă. Era nevoie de Mihai Nasta, iar el era prezent, deşi tonul cultural strălucit din ani 60 decăzuse cu mult…

Mihai Nasta era un cercetător poliedric; prin cursurile și conferințele sale – indiferent despre ce ar fi vorbit (iar cultura sa i-o permitea) și în orice limbă ar fi făcut-o – își încânta ascultătorii. Nere cu noașterea sa oficială este o pierdere pentru țările care ar fi putut să îl primească printre universitarii lor.

De fapt, Nasta a fost invitat adesea, chiar înainte de exil, să țină conferințe și cursuri în Italia și, cred, și în alte țări. În Italia îl invitau acei tineri italieni pe care îi primise cu generozitate în București, la Universitate și chiar în frumoasa lui casă de pe strada Maria Rosetti 31, și care erau pe atunci la primii pași în universitățile italiene, ca specialiști de română. Printre ei, mă număram și eu, devenit rapid profesor titular de Filologie romanică, materie care include, de drept, și româna. Astfel, după ce a părăsit România, Nasta a ținut cursuri la Universitatea din Calabria și la Institutul Oriental din Napoli, invitat de Bruno Mazzoni, care, inițial, fusese „însărcinat “ cu Limba și literatura română în Calabria, apoi la Pisa, și care avea să devină președinte al Asociației Româniștilor Italieni (AIR). Călătorînd pînâ la capătul «cizmei» Ialiei, Nasta a reușit, astfel, să atingă orizontul oricărui clasicist nordic sau chiar, ca în cazul său, răsăritean: Mediterana. Și a ajuns și la Adriatica, la Veneția, ultimul limb al Răsăritului, moștenire vie a Bizanțului grec și, acolo, aproape, la Padova, a cărei Universitate e „plină de știință ca fructul de semințe“, cum scrisese cronicarul român Miron Costin, cu veacuri înainte. La Padova îl invita Oddone Longo, Decan al Facultății de Litere, elenist, dispărut nu cu mult timp în urmă. La Padova, îl întâlnea pe vechiul lui coleg de la București, pe atunci, în anii 60, profesor acolo, Alexandru Niculescu, și prin Longo și Niculescu, pe Gianfranco Folena, și pe mine, fost asistent al lui Folena, devenit între timp și suplinitor de română, în urma retragerii neașteptate a lectorului oficial trimis din România (era în 1987: țara se închidea tot mai mult în sine…). La Padova, îl înconjura un grup de tineri prieteni și discipoli greciști, precum Luigi Bottin şi Francesco Donadi, Filippo Franciosi glotolog şi matematician etc… Nostim e că Nasta, deşi mai în vârstă decât ei, cu felul lui deschis de a fi, glumeț și entuziast, aducea în austera Padovă un vânt de boemă. Vizitele lui la Padova erau o sărbătoare pentru noi, chiar dacă însemnau mereu seminarii și conferințe. În mod natural elegant cu orice s-ar fi îmbrăcat, Nasta și-a pus odată o pereche de blugi tocmai cînd trebuia să meargă la Chestură, să-și reînnoiască viza. Eu, care îl însoțeam, l-am trimis acasă să se schimbe fiindcă, i-am spus, „poliția rămâne poliție“…

La Nasta, studiile asupra Greciei antice (exprimate în studierea operelor celor mai importante, de la poemele homerice la Herodot, la Eschil, la tragedie etc.) s-au combinat cu cele din alte domenii: poetica generală, metrica comparată, semantica, antropologia, adesea aplicată mitului grec, dar și folclorului românesc și gândirii și literaturii române recente. Atunci când în Occident, în anii ’70 și mai tâtrziu, se năștea o vie curiozitate în jurul figurilor lui Cioran și Noica și ale altor români din exilul intern și extern, acum traduși în diferite limbi, Nasta ținea conferințe despre ei… Deja în 1965, de altfel, în țară, scrisese despre Arghezi. Când vorbește despre Noica, deşi reticent în a face referiri la originea sa înalt burgheză, amintea că „Dinu“ fusese prieten cu tatăl său, în București, și că venea în vizită la familia sa, după cum se poate asculta într-un film postat pe rețea: https:// www.dailymotion.com/video/ xnjgd9.

În studiile lui Nasta frapează fraza scurtă, ascuţită, precisă, bogată în tehnicisme. Lectura lor e mereu angajantă, chiar dacă autorul zburdă fericit, poate fără a-și da seama de dificultatea la care îl supune pe cititor, căruia pare a-i atribui o perspicacitate și cunoștințe care, adeseori, îi lipsesc acestuia. Avea o comoară a lui de cunoștințe despre lumea greacă pe care le-a aprofundat și lărgit toată viața. Dar știa și să se adapteze la ocazii și la circumstanțe culturale diverse. Astfel, atunci când în Belgia, unde locuia, i s-a oferit posibilitatea de a participa la alcătuirea concordanțelor electronice ale lui Dionise Areopagitul, s-a dedicat trup și suflet acestui proiect, iar ulterior s-a consacrat fie înfruntării conceptelor dificile elaborate de acest mistic sistematic, fie propriei metodologii de cercetare generală (Thesaurus Pseudo-Dionysii Areopagitae : textus Graecus cum translationibus Latinis, curantibus Mihai Nasta et CETEDOC, Universitas catholica Lovaniensis Lovanii Novi, Turnhout, Brepols, 1993).

Deoarece m-am referit la originea burgheză a lui Nasta, aș vrea să spun câteva cuvinte despre familia sa. Tatăl lui Mihai Nasta, Marius (cum avea să se numească și nepotul lui), a fost un important om de stiinţă, profesor la Facultatea de Medicină, specializat în tuberculoză și epidemiologie. A infiinţat Institutul de Ftiziologie din București, centru de cercetare și spital pentru bolile respiratorii, care, după Revoluţie, îi poartă numele. A fost îndepărtat de regim în 1959, pentru „delictul“ ideologic de Cosmopolitism (adică, în limbajul cifrat al Comunismului, de legături cu lumea occidentală). Nu am aflat direct de la Mihai toate astea – pe atunci, în Est, trebuia să păstrezi discreția în astfel de teme, chiar și cu prietenii. Dar faptul că familia lui căzuse în dizgrație din motive politice îmi era clar și mie. Știu acum că Marius Nasta, născut în 1890, a fost efectiv înlăturat de la conducerea Institutului în ’59, pe când avea 69 de ani, în urma unei farse de proces pus în scenă de regimul de atunci. Asemenea procese, zise „demascări“ nu se desfășurau în tribunale, ci în cadrul unei instituții, în cazul acesta Universitatea, învestită cu o autoritate pe care nu o avea, în prezența unui public format din colegi şi din „oameni ai muncii“ aduși cu autobuze. Informațiile care se află pe pagina de Wikipedia dedicată lui Marius Nasta provin de la nepotul cu același nume și, oricât de surprinzătoare, sunt absolut adevărate. Adaug doar că, în urma acestei sentințe, și fiul Mihai a fost exclus din Facultatea de Filologie, unde era asistent. Îndepărtarea a durat șase luni, după care, în schimbul semnăturii pe o suplică dictată de Partid, adresată lui Gheorghiu-Dej, Nasta a putut fi „iertat“ și readmis.

În timp ce scriu, îmi dau seama că ceea ce plănuiam a fi o sobră biografie, mi s-a transformat într-o înșiruire de amintiri. Am arătat că vizitele sale la Padova erau, pentru noi, ca niște sărbători, chiar dacă aveau un scop științific. Au existat și vizite de familie, cu Margareta și copiii, fie în Italia, fie în Belgia. Şi eu am fost la Bruxelles cu soția, la Mihai și Margareta, în frumosul lor apartament (din păcate, cu chirie…) din Avenue Lepoutre. Încă un apartament frumos, ce amintea de clasa lor socială căreia, însă, cel puțin după cens, nu-i mai aparțineau de mult… De acolo s-au mutat într-o locuință mai mică, dar modernă, funcțională și, mai ales, în proprietate, pe rue Jupiter, ce le fusese oferită de către fiul lor…

Nasta a avut doi copii, pe care i-am cunoscut la întâia mea vizită, în iarna lui 1967 (ningea!) în timpul primei și celei mai lungi șederi de studiu în București. Se numesc Domnica și Marius. Cea dintâi era o fetiță plină de grație, cel din urmă era încă în leagăn! Domnica (Dominique) Nasta este acum profesoară și cercetătoare în istoria cinematografiei, la Universitatea Liberă din Bruxelles, autoare de cărți și de studii, colaboratoare la marile opere de istorie a cinema-ului, precum cele conduse de italianul Giampiero Brunetta. Marius este un avocat cu faimă internațională și locuiește cu familia în Anglia. În ei trăiește spiritul generos și cult al părinților, Mihai și Margareta, care va fi continuat, cu siguranță, și de cei patru nepoți, câte doi de fiecare copil.

Traducere din limba italiană de Alexandru Ciolan