Nu te scalzi niciodată în același râu, spune o vorbă celebră, atribuită lui Heraclit. Conștiinței i-a fost atribută și ei fluiditatea, iar William James consacră termenul de „flux al conștiinței“. Rămâne să ne întrebăm dacă putem să ne scăldăm de două sau de mai multe ori în râul conștiinței, în fluxul ei continuu, în continuitatea ei fluidă. Primul impuls este să răspundem afirmativ, dat fiind că omul – ființa conștientă prin excelență sau conștientă în cel mai înalt grad – poate să deruleze filmul memoriei lui în sens invers, poate să facă salturi în timp și să devină, prin forța imaginației lui, contemporan cu evenimente petrecute cu sute sau mii de ani înainte să se nască. Nu spunem adesea despre o persoană sau alta că „trăiește din amintiri“ sau despre un vârstnic că singurul lui viitor este trecutul și cărui om normal îi este străină nostalgia sau dorul, acele fenomene în care trecutul se „prezentifică“ într-o dureroasă privire prospectivă asupra lui, într-o intenție recuperatoare, produs al unei temporalități paradoxale, pentru care viitorul nu are alt sens decât acela de a se împlini ca trecut.
Și atunci ce fel de flux este acesta, care poate fi oprit în loc, derulat în sens invers sau care poate curge, cel puțin afectiv, în amonte, înspre izvoare? Este cu adevărat un flux paradoxal: pe de o parte continuu pentru că toate secvențele vieții noastre psihice sunt aranjate și rearanjate, clipă de clipă, într-un tot unitar, printr-un super-procesor mintal (deopotrivă neurologic și psihic) care integrează câmpuri corticale („populații de neuroni“) și de imagini în structuri perceptive – clare și distincte – ce compun fundamentele a ceea ce numim univers obiectiv sau lume. Pe de altă parte discret – pentru că este alcătuit, cum spuneam, din „secvențe“, din episoade, din bucăți statice – puse în mișcare de un cinematograf intern, cerebral. Mișcarea este, altfel spus, adăugată, este un efect produs – grație evoluției, în scopuri adaptative – de creierul animalelor superioare. O broască, de pildă, ne spune Sacks, nu percepe mișcarea obiectelor din jur, ea le receptează ca pe niște imagini fixe, asemenea unor fotografii.
Tocmai constituția dublă a temporalității face posibilă mișcarea aparentă a libertății spiritului uman, sentimentul atemporalității (eternității?) lui. Discontinuitatea materială a momentelor lui ne permite să punem stop-cadru, să le încetinim sau să le accelerăm, dar, evident, nu am putea-o face, dacă viteza derulării lor nu ar fi o „formă“ a subiectivității noastre transcendentale. Într-adevăr, „fluxul“ conștiinței se „construiește“ asemenea unui film: din cadre fixe, din imagini statice, derulate, cu o anumită viteză, de creierul nostru.
Existența concomitentă a două elemente contradictorii, static și dinamic, în chiar miezul mișcării și deci al timpului a fost de mult și în variate feluri conștientizată. Iluzia unui cerc de foc, creată prin învârtirea foarte rapidă a unei torțe, le-a atras atenția anticilor asupra unei „încetineli“ a vederii noastre, deci asupra unei viteze lăuntrice, inerente minții umane. Paradoxurile mișcării, formulate de Zenon, rezultă din surprinderea sau intuirea acestei duble constituții: o săgeată stă în fiecare moment al deplasării ei, Ahile nu poate ajunge din urmă o broască țestoasă pentru că fiecare dintre ei va ocupa într-un anumit moment un anumit loc, apoi un alt loc și tot așa la infinit. Cea mai mare dispută dintre presocratici se reduce la negarea existenței / realității mișcării de către Parmenide, respectiv în afirmarea ei de către Heraclit.
Experiențe obișnuite, comune, accesibile oricărui subiect uman atrag atenția asupra contribuției esențiale a minții la fenomenul temporalității: contractarea sau dilatarea timpului în funcție de starea sufletească (așteptarea ori petrecerea a ceva plăcut face ca timpul să treacă mai greu, dimpotrivă așteptarea ori petrecerea a ceva neplăcut face ca timpul să treacă foarte repede) sau în funcție de vârstă (pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul ni se pare că trece tot mai repede, fie pentru că propriile noastre procese neurologice încetinesc, deși nu foarte mult, fie pentru că raportăm, inconștient, durata de viață deja trăită la durata pe care o aproximăm a o mai avea la dispoziție – o explicație ingenioasă dată de Hanna Arendt și amintită, în cartea lui, de Oliver Sacks). Alături de acestea stau, ca pentru a le confirma, experiențele de conștiință alterată – de la visele în care avem senzația că au trecut câteva ore bune în mai puțin de un minut până la cele obținute sub influența drogurilor, prin care mișcarea este atât de încetinită încât vedem (la propriu!) dârele lăsate de lucruri în târârea lor interminabilă, ca în suprapunerile fotografice.
Afecțiunile neurologice – domeniul de expertiză al lui Oliver Sacks – constituie însă un teren științific, experimental, incontestabil. Boala, disfuncția neurologică arată – precum un telescop sau microscop temporal – activitatea noastre cerebrală. Astfel, în anumite cazuri de Parkinson (postencefalitic) mișcările sunt încetinite până la limita încremenirii, iar în altele sunt accelerate până la delir; în altele, poate cele mai dramatice – o jumătate din pacient este accelerată, iar cealaltă încetinită. Cum era de așteptat, percepția temporală se modifică în consecință: pacientului încetinit i se va părea că nimic nu s-a schimbat în afară de faptul că limbile ceasului se mișcă cu o viteză amețitoare; invers, pacientul accelerat va traduce diferența dintre el și oamenii normali în termenii diferenței dintre „maimuțe și reptile“.
Accelerarea vitezei „neuronale“ – departe de a se reduce la o impresie pur subiectivă – produce efecte concrete, obiectiv măsurabile în viteza de reacție a pacientului accelerat. Astfel, una dintre pacientele urmărite de Oliver Sacks, Hester Y, intrată într-o fază accelerată ca urmare a tratării cu L-dopa (un medicament ce crește nivelul de dopamină) a atins, în jocul cu mingea, o viteză de reacție de o zecime de secundă, timpul cel mai bun pentru un om normal fiind de o șeptime de secundă. Desigur, o accelerare a vitezei de reacție a oamenilor normali se obține în urma exercițiilor și antrenamentului susținut și controlat – doar că niciun antrenament nu poate atinge performanțele absolut năucitoare ale unor bolnavi, cum sunt, de pildă, așa numiții idioți savanți în stare să reproducă, fără să înțeleagă nimic din el, un text amplu, în cele mai insignifiante detalii.
Cum se explică atunci, din moment ce asemenea performanțe și viteze sunt posibile, că evoluția a selectat ca normală – o minte cu un sistem de operare și un procesor medii, dacă nu chiar mediocre, deși memoria umană este inimaginabil de cuprinzătoare, atât de cuprinzătoare încât s-a putut spune că este infinită și că nici un moment al experienței trecute nu se șterge din ea – idee întărită de observarea unor remarcabile fenomene de hipermnezie pe fondul unei stări de sănătate alterate?
Răspunsul lui Oliver Sacks la această întrebare este că tocmai capacitatea aproape astronomică a minții umane ar putea-o face, în cazul unei activări mai intense, inoperabilă, omul ar putea fi strivit, copleșit sub imensitatea propriei lui minți. Acest lucru se observă la anumiți suferinzi de sindromul Tourette unde limita dintre bogăția asocierilor și delir este imperceptibilă. La aceiași bolnavi se observă, datorită aceleiași viteze, o impetuozitate neobișnuită care tinde să se traducă în acte extrem de riscante: traversarea unei străzi în ultimul moment sau introducerea degetului într-o flacără.
În ultima parte a cărții, unde abordează problema creativității, originalității și a discontinuităților progresului științific, Sacks sugerează că același lucru se poate spune despre super- sau macro-creierul umanității, al societății umane. Marile genii, mințile strălucite, marii inventatori, reformatorii importanți sunt, oricât de rari ar fi, mult mai numeroși decât a putut omenirea prelua, accepta, duce din ideile, invențiile, creațiile, reformele lor. „Mintea“ umanității, (spiritul!) funcționează, mutatis mutandis, nu cu mult diferit de mintea individului: reține doar o mică parte din asocierile posibile, temperează avânturile prea impetuoase și, în general, preferă ordinea, echilibrul și armonia – și pe cei ce le înalță imnuri, fie ei filosofi, poeți sau artiști. O dopamină specială pare să regleze raporturile dintre mintea umanității și corpul ei; prin ea se inhibă conștientizarea sau acceptarea sau asimilarea acelei cunoașteri sau înțelegeri pentru care corpul nu e (încă) pregătit, căreia nu i-ar putea face față. Cum altfel să explici că heliocentrismul a fost descoperit de Aristarh încă din secolul III î.e.n., fiind luat în serios de savanți precum Arhimede, pentru ca apoi, inexplicabil, să cadă în uitare în favoarea unui mirobolant sistem „explicativ“, fantezist și grotesc de fals, precum cel al lui Ptolemeu? Spiritul – ca și mintea individului – este „programat“ să coordoneze și să integreze mai multe sisteme și sub-sisteme într-un tot unitar, și în consecință va accepta teoria cea mai apropiată sau cea mai puțin opusă sistemului afectiv (de credințe, opinii, înclinații, sentimente, atașamente și relații sociale). Secolul al XIX-lea și mai ales secolul XX ni se par atât de bogate în genii și minți sclipitoare doar pentru că vechiul sistem afectiv (întemeiat pe credința în valoarea raționalității universului, exprimată atât prin postularea lui Dumnezeu cât și a mecanicismului) s-a relaxat, lăsând locul altuia (în care valoarea fundamentală este libertatea, libertatea absolută a individului, atât în calitatea sa socială, cât și în cea intelectuală, spirituală). Grație noului sistem afectiv-valoric, indivizii nu s-au temut să exploreze spații incomode, să accepte teoria haosului sau mecanica cuantică pentru că nu i-a mai preocupat deloc acomodarea noilor concepții cu sentimentul sau înclinația pentru o presupusă raționalitate fixă a universului.
Mai este însă o explicație, poate cea mai interesantă, pentru discrepanța dintre viteza conștiinței și cea a creierului, dintre încetineala normală a conștiinței și rapiditatea extraordinară a activității cerebrale și, în genere, a sistemului nostru nervos (viteza de deplasare a impulsului nervos este, conform lui Hermann von Helmholtz, de douăzeci și cinci de metri pe secundă). Explicația ține de o dimensiune specială, specifică conștiinței umane, este a treia componentă a temporalității, integratorul care transformă discretul în continuum: nevoia de sens! Conștiința umană este definită până în cele mai profunde structuri ale ei de limbaj, limbajul a fost atât de asimilat în evoluția omului, încât prezența lui se manifestă organic prin acest retard fiziologic, și psihic prin distorsiuni evidente ale cauzalității. Nietzsche a fost unul dintre cei care, cu simțul lui psihologic extrem de ascuțit, a observat postdatarea unor fapte în timpul visulului: dacă, scrie el în Amurgul idolilor, auzim o detunătură sau dangătul unui clopot vom alcătui repede o poveste în care zgomotul apare la sfârșitul ei (deși tocmai sunetul a produs-o). Visul răstoarnă succesiunea „obiectivă“ a cauzelor și efectelor tocmai pentru a-i da sens și semnificație într-o percepție atât de clară și de distinctă încât subiectul ar rămâne uimit dacă ar afla că este vorba de o falsă cauzalitate, produsă aproape ad-hoc de conștiința lui, fie ea și adormită, pentru a genera o explicație consistentă sunetelor auzite în stare de somn, fără să fie nevoită să se trezească. Oare, se întreabă Nietzsche, nu tot așa se întâmplă și cu cauzalitatea „observată“ în viața diurnă?
Prin studii științifice de o indubitabilă acuratețe s-a dovedit, ne-o spune Oliver Sacks în Fluviul conștiinței, că lucrurile chiar așa stau, atât în privința visului, cât și în privința experienței conștiente. Odată adormiți, se produce adesea o convulsie musculară involuntară: imediat vom umple cu sens reacția fiziologică a organismului printr-un vis în care „ se face că“ alunecăm sau cădem de pe o scară, astfel că spasmul este resimțit „conștient“ abia la sfârșitul poveștii onirice. Vom spune că am tresărit fiindcă am visat că am alunecat, căzut etc. De asemenea, s-a observat că reacțiile neurologice specifice luării deciziei apar cu câteva secunde înainte să fim conștienți de ea. Alergătorul pornește în cursă înainte de a auzi în mod conștient detunătura pistolului și, cu toate astea, experiența lui conștientă se va constitui având ca ordine de succesiune: sunetul pistolului – pornirea în cursă. Îndreptățirea metaforei schopenhaueriene a schilodului „cu vedere“ cocoțat pe umerii unui orb puternic – este, iată, riguros dovedită științific.