O istorie a alimentației din cele mai vechi timpuri până în prezent…

Pentru publicul din România, Jacques Attali a fost, până de curând, un autor prea puțin cunoscut; unele din lucrările sale au început să fie traduse în limba română mai cu seamă începând cu ultimii ani ai deceniului trecut. Prima apariție în spațiul românesc a unei lucrări aparținându-i lui Jacques Attali este legată tot de Editura Polirom, anume Scurtă istorie a viitorului (apărută în 2007), varianta în limba română a lucrării sale Une brève histoire de l’avenir, apărută în Franța cu doar un an înainte (2006) la prestigioasa Editură pariziană Fayard. De altfel, la Editura Polirom a fost publicată, anul trecut (2019), o altă lucrare a lui Attali, anume Cum să ne apărăm de crizele următoare, în vreme ce altă lucrare de referință a sa, bine primită de publicul francez și nu numai, anume C’était François Mitterrand (Fayard, 2005), a fost publicată și în România, la Editura Historia (François Mitterrand așa cum a fost), în anul 2007. În cazul acesteia din urmă, lucrarea lui Jacques Attali a fost cu atât mai așteptată și prețuită cu cât autorul i-a fost consilier fostului președinte francez François Mitterrand, de-a lungul perioadei 1981-1991, fiind așadar în măsură să furnizeze o analiză acurată, din postura sa de insider și de apropiat al lui Mitterrand. De altfel, expertiza sa în sfera economică a făcut ca și mai târziu, de această dată în timpul administrației lui Nicolas Sarkozy, Jacques Attali să fie desemnat în fruntea unui comitet guvernamental (între anii 2008-2010), însărcinat cu identificarea de măsuri care să determine accelerarea creșterii economiei franceze.

Eseist, economist, politolog, futurolog, Jacques Attali este totodată fondator sau co-fondator a numeroase entități, ONG-uri și organisme internaționale de anvergură, ocupând, bunăoară, inclusiv funcția de președinte (primul care a deținut-o) al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (în perioada 1991-1993). Dacă în eseul său dedicat următorilor cincizeci de ani ai omenirii (Scurtă istorie a viitorului), futurologul Attali a încercat să examineze opțiunile și potențialele linii de evoluție ale omenirii, având ca background explozia demografică coroborată cu modificările climatice, migrațiile, terorismul și alte amenințări, în lucrarea de față Attali se avântă de această dată într-o analiză a trecutului omenirii prin prisma alimentației, surprinzând toate epocile istorice, începând cu preistoria, continuând cu antichitatea și evul mediu, evoluțiile specifice perioadei moderne, până în contemporaneitate. Este un prilej de a evoca obiceiurile alimentare ale homines erecti (inclusiv antropofagia, pusă însă mai degrabă pe seama dorinței acelor ființe de a-și apropria forța și însușirile altor oameni, cei care devin victime), ritualizarea relației cu hrana, ca și cu moartea, specificul și nedreapta defăimare a omului de Neanderthal, varietatea regimului alimentar al lui Homo Sapiens, apoi ospețele din Antichitate (este evocat inclusiv un ospăț de dimensiuni cvasi-ireale, de la curtea regelui assirian Assurnasirpal al II–lea, ținut de-a lungul a zece zile, pentru aproape 70 000 de participanți, ospăț în timpul căruia s-au consumat 14 000 de oi, 1000 de boi, 1000 de miei, 20 000 de porumbei, 10 000 de ouă și 10 000 de șafani (!) și contrastele existente, inclusiv din punct de vedere alimentar, între diferitele segmente ale societății, în multiple culturi.

În altă ordine de idei, evocarea culturii și civilizației hinduse implică referiri la primele practici legate de vegetarianism, care a debutat odată cu dezvoltarea jainismului, cult religios având ca fundament respectul și non-violența față de toate ființele vii (inclusiv insecte și vegetale), ai cărui adepți nu consumă nici carne, nici pește, ouă sau miere de albine. Cumpătarea, profund prețuită, este de altfel menționată inclusiv în manualul sanscrit Hatha Pradipika, care insista asupra importanței unui regim alimentar frugal, în care doar jumătate din stomac să fie menit hranei, un alt sfert apei, iar ultimul sfert să rămână gol.

Evocarea antichității clasice grecești (tot prin prisma obiceiurilor alimentare) se constituie într-o oportunitate pentru expunerea unor constante de-a lungul întregului spațiu elen, fie că este vorba de Creta, de Sparta sau de Atena, mai ales în privința alimentației și obiceiurilor alimentare ale elitelor, ale căror banchete și ospețe determină uneori exprimarea unor puncte de vedere care îndeamnă la ponderație și chiar la postire frecventă. Este cunoscut, în acest sens, îndemnul lui Hippocrate, cel care insista că „cu cât vă veți hrăni mai mult trupurile, cu atât mai mult le veți dăuna“. De altfel, inclusiv opțiunile filozofilor greci privitoare la alimentație sunt contrastante, uneori profund divergente. Bunăoară, este suficient să amintim faptul că Pitagora se arăta un vegetarian convins, condamnând suferința animalelor care erau sacrificate, în vreme ce Aristotel, în a sa Istoria Animalelor (Historia Animalium) argumenta (și accepta) sacrificarea și consumarea animalelor.

Referirile legate de lumea antichității romane au în vedere, pe de o parte, specificul și varietatea banchetelor și ospețelor elitelor (cu evocarea meselor puse la cale de împăratul Claudius) sau abundența vecină cu risipa caracteristică ospețelor pantagruelice din timpul împăratului Eliogabal, cu ale sale 22 feluri de mâncare (de altfel, excesele și capriciile sale au compromis rapid imaginea sa, în rândul cercurilor de putere de la Roma, ajungând să fie asasinat de garda pretoriană, în anul 222, la doar patru ani de la preluarea puterii – n.n.) în vreme ce alții, precum nobilul roman Marcus Gavius Apicius, erau atrași de preparate absolut extravagante, ca limbile de flamingo roz. În contrast cu alimentația elitelor, hrana populară include preponderent pâine (orz și grâu), rareori carne, din ce în ce mai multe legume, precum varză și fenicul, ulei de măsline, brânză, vin, castraveți și castane.

Trecând către secolele Evului Mediu, dincolo de schimbările din alimentație, este de menționat apariția primei cărți de bucate tipărită, în Franța anului 1486, intitulată Le Vivandier, aparținându-i lui Guillaume Triel. Franței i se datorează prima carte de bucate tipărită, însă în 1570 avea să apară una din cărțile de bucate de referință din epocă, anume cea elaborată de Bartolomeo Scappi, bucătarul personal al papilor Pius al IV-lea și Pius al V-lea. Deși nu este menționat în volumul lui Jacques Attali, lucrarea lui Bartolomeo Scappi, intitulată Opera dell ‘arte del cucinare, o capodoperă gastronomică reunind 1000 de rețete din cele mai diverse, îl consacra pe autor drept unul din cei mai mari bucătari din epocă, volumul fiind retipărit, în ediții succesive, până în 1643. Sugestiv este faptul că volumul lui Scappi a fost tradus în mai multe limbi, de a lungul secolelor, ediții recente fiind publicate în 2008 și, mai aproape de prezent, în anul 2015.

Nu mai puțin importantă în evoluția alimentației de-a lungul istoriei s-a dovedit descoperirea și mai apoi colonizarea Americii; conquistadorii au adus în Europa vegetale care aveau să influențeze profund bucătăria europeană, fie că este vorba de porumb, de cartof, de fasole, de roșii (tomate) sau de ardei. Succesul ciocolatei (descoperită în Mexic, la 1527 de Cortés) a fost unul fulminant. Consumată de mayași și de azteci ca o băutură amestecată preparată din boabe de cacao și ardei, avea să fie apreciată tot mai mult pe continentul european după ce, în 1585, prima încărcătură cu boabe de cacao ajungea în Spania, consumul propagându-se rapid în Peninsula Iberică, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, e drept, după ce europenii au îmbogățit rețeta inițială prin adăugarea de trestie de zahăr, vanilie și scorțișoară.

Emergența unor afaceri din sfera alimentară răspândite azi la nivel planetar este în egală măsură surprinsă de autor, fie că este vorba de primii pași ai afacerii cu băuturi răcoritoare Schweppes, ai Coca-Cola, sau de începuturile timide ale coloșilor din industria restaurantelor fast-food de azi MacDonalds sau KFC, după cum este evocată și apariția și diseminarea punctelor de vedere ale lui Sylvester Graham, vajnic apărător, alături de adepții săi – cunoscuți în epocă drept grahamiți, ai folosirii în panificație, între altele, a făinei de grâu necernute și deci a producerii pâinii și a biscuiților (crackers) integrali.

O altă secțiune a volumului abordează, în mod firesc, pe de o parte, accederea elitelor la segmentul restaurantelor de lux (cu meniuri extravagante, precum cel propus de Restaurantul Fleur de la Hotelul Mandalay Bay din Las Vegas, anume meniul „FleurBurger“, constând într-un hamburger pe bază de carne de vită Wagyu, ficat de rață îndopată și trufe negre, alături de o sticlă de vin Bordeaux Château Pétrus, din 1995, pentru 5 000 de dolari), și, pe de altă parte, amploarea fenomenului fast-food, specific ultimelor decenii, dar mai ales legătura directă dintre acesta și răspândirea obezității și bolilor cardiovasculare la nivel mondial.

Însă poate cea mai interesantă secțiune a lucrării are legătură cu background-ul de futurolog al autorului, dovedit de altfel și în volume anterioare, menționate mai sus. Avem în vedere secțiunea referitoare la viitorul alimentației omenirii, în următoarele trei decenii, o tentativă de predicție care pornește de la scenariul potrivit căruia lumea ar înregistra, în 2050, o populație de peste 9 miliarde de oameni, a căror hrană ar putea fi obținută din substituenți ai cărnii, din consumul de vegetale și din consumul masiv de insecte.