Cititorilor României literare, care sunt în deobște și cititori ai lui Lovinescu și Călinescu, le e, desigur, familiară anvergura scriitorului și umanitaristului Eugen Relgis (1895-1970), cel care, născut la Iași cu numele Sigler, avea să-și semneze opera cu pseudonumul Relgis (format prin inversarea literelor, oarecum după cum Celan inversase silabele din Ancel). Au mai fost reeditate eseurile sale despre iudaism, care cuprind și unele „mărturii despre ieri și azi“, s-a scris despre stângismul său universalist (dar „nu utopic“, sublinia mereu Relgis, deși milita împotriva antagonismelor „artificiale dintre rase, națiuni, clase, religii sau partide politice“); au fost reevaluate atât activitatea sa publicistică (la Umanitatea, 1920 și Umanitarismul, 1928-1930), cât și relațiile sale internaționale cu marii scriitori ai vremii, corespondența neinhibată cu aceștia.
Un preferat al lui Relgis a fost Stefan Zweig, cum se vede dintr-o evocare eseistică și din nu puținele traduceri pe care i le-a consacrat (iar destinul a făcut ca și Relgis să emigreze în America Latină, precum Zweig, care se stabilise nu departe de Rio de Janeiro). Acolo, la rândul lui, până la 92 de ani, când s-a stins la Montevideo, autorul Eseurilor despre iudaism și-a reconstruit cariera cu o forță și răbdare uimitoare.
Trei traduceri ale lui Relgis din Stefan Zweig au fost acum reeditate de Polirom, care readuce astfel în atenție valoarea „biografiilor romanțate“ semnate de marele austriac (Maria Stuart*, Maria Antoaneta**, Magellan***). Dar ne reamintește și o fațetă mai puțin celebră a lui Relgis: activitatea de traducător. Dintr-o notă asupra ediției la Magellan aflăm că textul actual urmează ediția apărută în 1972 la Albatros, unele pasaje din introducere , care nu se regăsesc acolo, fiind traduse de Octavian Nicolae.
Dacă Maria Stuart, curajoasa luptătoare pentru principii și credință, sau Maria Antoaneta, „care a vrut să triumfe ca femeie, nu ca regină“, fiind astfel amarnic pedepsită de politică, înfățișează personaje care au fascinat și alți scriitori europeni, Magellan e o incursiune aproape unică (stilistic, am putea totuși spune totuși că azi ar putea fi comparat cu Saramago) în lumea căutării Orientului, a mirajului care chema dincolo de țărmurile „insulei Europa“. Zweig a fost atras de această căutare, dar și de soarta nefericită a eroicului explorator, pe care o compara probabil cu propria-i soartă – cea de a-și vedea mereu micile victorii însoțite de o nefericire.
Cărțile lui Zweig, publicate acum aproape un secol, sunt citite și astăzi cu admirație, nu numai pentru acuitate istorică sau nuanțe psihologice, cât mai ales pentru inegalabilul mod în care limbajul său colorează obrajii schematizați de timp ai personajelor. Zweig ne face efectiv să retrăim atât viețile unor mari creatori, precum Tolstoi, Dostoievski, Händel, cât și țintirile unor europeniști precum Erasm din Rotterdam sau Bonaparte, sau ale unor oameni de acțiune (Magellan, Fouché), nimicind orice stereotip și aducându-ne înaintea ochilor, fără a diminua exactitatea factică, oameni pe care să-i putem înțelege. Corăbierul care și-a dat numele strâmtorii de lângă Țara de Foc a fost, fără îndoială, un preferat al lui Zweig, pentru bărbătesc-eroicul său spirit de aventură (deși nici cel femeiesc, cum ne amintim din Secret azător, nu îi era străin). Probabil însă că l-a atras, dincolo de opulența de culori ale trofeelor din Indiile cucerite, de strălucirea harnașamentelor și insolitul faunei (lei, pantere, ba chiar un elefant adus viu de corăbiile portugheze, „care îngenunchează de trei ori înaintea sfântului părinte“), dorința de a înțelege „neînfrânta voință de expansiune a Portugaliei“. Nu putem să nu ne gândim că Zweig scria aceste cuvinte și pentru a încerca să vadă în context Germania vremurilor sale : „Nu s-a întâmplat vreodată în istorie ca o mare victorie să-l sature pe un cuceritor“.
Relgis păstrează în română ritmul aventurii, dar și lentoarea privirii lăuntrice prin care neînfricatul Magellan își țintuia idealurile: „Ceva rămînea mereu ascuns îndărătul ochilor săi mici și rotunzi, duri, adânciți în orbite; ceva stăruia, inaccesibil, îndărătul gurii sale ascunse de mustăți și de barba-i stufoasă: un secret în care nu lăsa pe nimeni să arunce o privire. Însă totdeauna omul care adăpostește un secret și are tăria să-l țină ani îndelungați într-însul, fără să-și descleșteze gura, devine de nesuferit“. Persistă totuși clar parfumul epocii și ținuturilor în care a trăit Relgis.
Lumea a avut mereu secrete mai mult sau mai puțin bine păzite: acum cinci sute de ani, de exemplu, ne reamintește Zweig, „regele Manuel a interzis, sub pedeapsa cu moartea, să se dea lămuriri asupra «navigației dincolo de fluviul Congo, pentru ca străinii să nu poată trage foloase de pe urma descoperirilor Portugaliei». Ambițiosul și dârzul explorator vedea posibilă comunicarea dintre Atlantic și alt ocean (pe care tot el avea să-l boteze Pacific, fiindcă încetaseră furtunile din preajma Țării de Foc) prin strâmtoarea care urma să îi poarte numele. Era inițiat în artele războiului, navigației și astronomiei, știa, după așteptarea pe mări nesfârșite, să dea bine lovitura în clipele fulgerătoare ale hotărârii“.
Sunt bine cunoscute astăzi etapele drumului lui Magellan, atât victoria lui, cât și obstacolele de tot felul (inclusiv cele puse de propriii însoțitori și de autoritățile din propria țară), dar cartea lui Zweig fascinează în continuare, e mereu cerută și reeditată, mai ales în țările de limbă germană, căci nici cea mai expresivă filmare nu ar putea înlocui pana lui Zweig. Las cititorilor bucuria de a descoperi mirajul Orientului în insulele unde Magellan a acostat, treptat, pentru prima oară. Dar iată imaginea corăbiei sale plutind într-o tăcere nălucitoare, „precum luntrea lui Caron“, pe lângă țărmurile Țării de Foc, „prin noaptea himerică, însoțită numai de cântecul sălbatic și neînțeles al vântului […] strident și rece“. Niciun om, niciun animal:„unul singur, dar și acela un stârv (de balenă)“. Strâmtoarea fantomatică și primejdioasă era de fapt un labirint de stânci și bancuri de nisip, prin care mica flotă a lui Magellan, având mereu de ales între răscruci și canale necunoscute, a pătruns exact acum cinci sute de ani: la 8 noiembrie 1520.
Numai citindu-l pe Zweig poți înțelege de ce au eșuat atâtea alte expediții pe această cale, devenită, în timp inutilă. „Mult căutatul paso n-a ajuns calea de trecere pentru mii și mii de corăbii […] Europa n-a devenit mai puternică de pe urma acestei descoperiri.“ „Dar, în lumina istoriei, utilitatea practică nu determină niciodată valoarea morală a unei înfăptuiri. Numai acela care sporește cunoștințele omenirii despre ea însăși, care dezvoltă conștiința și puterile ei creatoare, numai acela o îmbogățește cu adevărat.“
Legați printr-un fie nevăzut de autorul nevoit să-și părăsească Salzburgul sub amenințările vremurilor și să caute o lume nouă, care totuși nu i-a adus împăcarea, de traducătorul care a plecat și el, fără ezitare, după război, către țărmuri necunoscute, pentru a-și putea desăvârși în liniște creația, de exploratorul care a mers până la capăt pentru a-și înfăptui ideea, citim azi o carte reconfortantă, datorată unor oameni care ne îndeamnă la curajul de a fi noi înșine.