După romanul de mare succes Zuleiha deschide ochii, apărut la noi în 2018, Guzel Iahina revine în forță cu al doilea, Copiii de pe Volga. Dacă în primul autoarea a fost inspirată de povestirile bunicii ei, învățătoare tătară captivă șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, în cel de al doilea, scriitoarea din Kazan are în vedere coloniile germane de pe Volga.
Se știe că, după asasinarea lui Petru al III-lea, germanii atrași de promisiunile Ecaterinei cea Mare au emigrat pe malul Volgăi, unde se așteptau să găsească un trai mai bogat. Aveau garanții privind respectarea drepturilor, a limbii și a culturii. Dar istoria oferă surprize. Revoluția comunistă victorioasă a adus cu ea războiul civil, colectivizarea, foametea. În 1924, cu aprobarea lui Stalin, s-a proclamat Republica Sovietică Socialistă Autonomă a Germanilor de pe Volga. A rezistat până în1942 pentru că același Stalin a ordonat în 1941 relocarea cetățenilor de origine germană către Est, pentru a nu colabora cu naziștii ce înaintau prin URSS. Mulți germani au murit în lagărele staliniste. Cei care au supraviețuit războiului nu s-au mai întors niciodată pe malul Volgăi.
Aceste tulburări ale istoriei sunt evocate în bestsellerul lui Guzel Iahina. Criticii au accentuat caracterul istoric al romanului, autoarea îl consideră realist, eu aș spune că este un realism convertit la gradul de metaforă – contrapunctic și surprinzător. În orice caz, eroul principal, profesorul Jacob Ivanovici Bach, face tot posibilul să fugă de istorie. Dacă reușește sau nu, asta e altă problemă.
În debutul acțiunii, kârgâzul Udo Grimm îl solicită pe profesorul din satul Gnadental să-i dea lecții Klarei, fiica lui. Învățătorul trebuie să treacă Volga. Tatăl fetei îi trimite o călăuză. Această trecere înainte și înapoi a fluviului este un laitmotiv al cărții. Călăuza are valențe tarkovskiene pentru că asigură alunecarea inițiatică dintr-o lume în alta. Barca deschide calea spre o nouă viață, dar este în același timp o luntre a lui Caron.
Lecțiile sunt atipice. La porunca tatălui posesiv, eleva stă ascunsă după un paravan în timp ce profesorul îi vorbește, astfel că acesta se concentrează doar asupra vocii ei. Este în primul rând o întâlnire a vocilor. Paravanul prefigurează absența viitoare a fetei, iar atracția reciprocă pe care o creează vocile celor doi conține oximoronul muțeniei, ce se va produce mai târziu, ca rod amar al absenței. Acesta este planul sentimentelor, numit de autoare melodramatic. Fata, îndrăgostită, fuge după vocea profesorului. Iată că avem deja schițată aici o aventură erotică menită să magnetizeze atenția cititorilor.
Dar orice început este o metaforă a sfârșitului și acesta va veni abrupt, ca o ghilotină. Unirea îndrăgostiților nu este acceptată de societate, învățătorul este repudiat din lumea lui și din școală. Nu-i rămâne decât să se izoleze alături de tânăra lui iubită, care va deveni noua lui lume. Prezența ei exacerbează ființa bărbatului: „Dacă ea ar fi rostit un singur cuvânt, el, e adevărat, i-ar fi răspuns țipând, atât de puternic răsuna și tremura totul înlăuntrul său“.
Dar vine Anul Celor Flămânzi. Cum „fiii revoluției“ deja cutreierau țara, niște vagabonzi porniți să jefuiască tot ce le iese în cale pătrund noaptea în casa cuplului abia înfiripat. Erau trei. O violează pe Klara, stricând pentru totdeauna echilibrul ființei ei, și mai ales pe al lui Bach, care intră în muțenie. Cazul este reprezentativ pentru acea perioadă istorică și expresiv în lupta de cucerire textuală a realității. Pentru că asta face Guzel Iahina, dincolo de pertinentele-i declarații privind cele trei planuri ale romanului: melodramatic, istoric-politic și al meditației filozofice.
Cucerirea se face treptat. În primul rând ne este captată bunăvoința, ni se întinde seducătoarea plasă a suferinței din dragoste, asigurându-se cu măiestrie contrabalansul dintre sensibilitate și brutalitate. În al doilea rând, când universul celor doi scrâșnește din temelii, dând semne că se închide, apare deschiderea simbolizată de micuța Anna, copilul pe care Klara îl naște plătind cu viața. Rămâne o imagine pentru deslușirea căreia Bach are nevoie de timp: trupul deja rigid și rece al mamei îl ține în brațe pe cel viu și fierbinte al pruncului. Moartea ca o ghicitoare. Scena de un tragism desăvârșit m-a dus fără să vreau cu gândul la Evgheni Vodolazkin, cel din Laur. În al treilea rând… Dar nu există un al treilea rând. Cifra trei semnifică perfecțiunea, armonia, iar doi tensiunea, antagonismul. Or, aici este vorba prea mult timp despre doi. Cifra trei nu-și găsește locul.
Avem deci un câștig și o pierdere pe măsură. Această alunecare înainte și înapoi, ca pe Volga, definește întregul roman și seamănă cu o redublare paradoxală, în care Bach își caută jumătatea pierdută, eul profund, așa cum textul cărții, vertical ca un țipăt, își caută suportul pe orizontală. Astuțioasă este metafora scrisului pe bârnele de lemn, cu unghiile. Așa descrie Guzel Iahina camera Klarei, copila care, locuind încă în casa tatălui, unde lipsea hârtia, își scrijelea emoțiile pe bârne. Cum acesteau au rolul de a susține pereții, înțelegem ce greutate se dă scrisului.
Pe cât de puternic a fost rolul vocii profesorului, pe atât de semnificativă devine absența ei. De ce credeți că s-au inventat lucruri care nu se spun? Pentru că, plusând pe ideea sincerității, de obicei unilaterală (cei sinceri se declară sensibili și nu acceptă sinceritatea celuilalt), adevărul este înlocuit cu violența. Dar când există numai lucruri care nu se spun, cum e cazul lui Bach, cruzimea lumii este contracarată de tandrețea nesfârșită a muțeniei. Avem însă, ascuns sub mânecă, și un tăiș: umerii tăcerii poartă grele poveri. Tandrețea e nesfârșită numai atunci când acceptă sacrificiul suprem.
Dacă muțenia găsește puterea să se transforme în basm, frumusețea lumii e restabilită și efortul de cucerire textuală a realității răsplătit. Bărbatul sfâșiat între două femei, una mare și moartă, alta vie, miniaturală, înțelege că a doua are nevoie de lapte. Îl cumpără cu basme pe care le scrie pentru tovarășul Hoffmann, în timp ce micuța Anna scâncește alături. Realitatea se transformă în metaforă, sentimentele paterne în talent literar și foamea în mitologie. Poveștile lui Bach, pe care Hoffmann le publică sub nume propriu în ziarul local, reînvie personaje din cultura germană și acestea își fac loc în realitate, în realitatea sovietică, modificând-o. De la scrisul Klarei cu unghiile pe bârne la cel al lui Bach pe hârtie a fost o punte de muțenie și moarte străbătută de bătrânul Caron. Lumina scrisului o umanizează, ajunge să semene cu spinarea unui copil. „N-a sosit timpul, așadar, ca noi, nemții ruși, să înțelegem că nu există fericire îndepărtată? N-a sosit timpul ca inimile noastre de copii să se maturizeze și să înceteze să creadă în poveștile pe care le șoptește lumea în schimbare?“, se întreabă învățătorul.
Scrisul e un joc periculos pentru că înseamnă să te joci de-a Dumnezeu. În scurt timp, Bach observă că basmele lui se adeveresc, mai întâi în bine, schimbând o lume lihnită de foame într-un corn al abundenței, oameni triști și fără rost în eroi plini de farmec. Apar imagini rabelaisiene. Cucerirea textuală a realității merge de minune. Apoi însă, universul fiind marcat de cifra doi, realitatea se răzvrătește într-un mod perfid. Își aduce aminte de personajele negative, nelipsite din orice basm, de pasajele întunecate, de strigoi și ciopârțiri, de morți violente. Totul se înfăptuiește, spre disperarea autorului.
Se pare că puterea basmului îl atinge și pe Stalin, care devine un fel de Gulliver într-un univers prea mic. Această epidemie de micime mi-a amintit Eseul despre orbire al lui Saramago. Acolo era o epidemie de orbire, bineînțeles. Însă odată ce orbirea a lovit planeta, lumea devine când prea mică, de nu ne mai încape, când prea mare, astfel încât toți oamenii ei sunt niște copii vagabonzi și flămânzi, ce seamănă cu copiii mecanici, sovietici, care nu au fost cuminți și merită duși în păduri, în stepele kârgâze, pe fundul Volgăi.
Bach trăiește în basmul german, care aduce lumina, Stalin în cel sovietic, care-l și înghite. Lumina este verticală și cere sacrificii. Atunci când vezi pe cineva în lumină, te minunezi. Nu mai poți decât să exclami: Dumnezeu este lumina prin care îl văd pe acest om.