Un poet aparte

Poet tematic al provinciei (dar nu peiorativ-provincial), Giuseppe Masavo își dă în vileag un profil moral corespunzător. Pornește „de jos“, de la senzații, emoții, tangențe primare circumscrise naturii cum unei primordialități proteguitoare, dar și avînd rolul de mărturie a unei neîmpliniri funciare căreia îi dă un glas bemolat. Întrucît provincia asta e, în sens organic: o neîmplinire nostalgică ce se recunoaște pe sine, nu fără momente de ironică distanțare: „într-o zi a fost văzută o frunză plutind în cădere spre pămînt,/ așa a luat ființă viața mea.// înainte de-a flutura și-a pus o dorință.// așa că n-am ajuns să fiu copac.// și-mi pare bine nu pentru că fac parte/ dintr-un regn superior,// ci pentru că sufletul pădurii,/ ucis copac cu copac,/ încă mă rabdă“. Scriptorul din provincie e de regulă atent la detalii, dispoziție la care-l îndeamnă monotonia existențială, acea apăsătoare intemporalitate a locului fix: „mirosul de ploaie umple streașina/ din timp, un fel de repetiție/ pentru fuga ulucilor și burlanelor.// altă descriere a stării mele sufletești/ nu cred c-ar fi mai exactă“. Aventurile ce i se îngăduie sunt fantasmagorii închise în ele însele, halucinații ale limitelor: „singura apă:/ un pîrîu izvodit din ochi,/ pe malul căruia simt cum se stinge un om,/ încet, într-un borcan cu capac – // privindu-i răsuflarea lipită de sticlă.// mai văd/ urmele unui pui de dinozaur, lîngă ale mamei sale,/ venind de la bîlciul din Duminica Mare“. Sau probe ale unui patetism voit miniatural: „În palmă, pe lîngă o linie,/ viață gîndită cu inimă de fluture“. Ca o reacție la o asemenea continuă încremenire intervin zvîcniri intempestive pînă la violență. Un absurd exasperat, compensator: „Mă trezesc spunînd uneori mîinii mele: taie./ Și ea, nebunește, pe negîndite, taie./ Îmi taie picioarele de pe pămînt./ Și-s liber. Devin imponderabil“. Cîte o privire cu direcție celestă se lasă cu o identică dezamăgire pesemne incurabilă, însă nu fără o trenă a imaginarului habitual: „par surprins de forma unui nor, seamănă cu mine,/ așijderea cînd se risipește: m-am destrămat și ce mă susține/ sunt doar cîteva fire legate de limba unei pendule/ din care lipsește orarul“. Solitudinea îl împiedică pe autor a se compara cu semenii, drept care dibuie analogii cu mecanismul ceasornicului, sarcastic simbol al captivității pe care, în ciudă, îl dereglează. Analogia înaintează pînă la transferul ființei în obiect: „am avut răgaz suficient să intervin/ în favoarea mea,/ dînd ceasul, binișor, în urmă“, știind că „există un transfer (…) între mecanisme și subsemnatul“. Poetul bîntuie prin locuri pustii, fantomatice, dintr-o tendință a autoreflectării în spațiul lor damnat: „cînd urc în pod mă orbește praful/ pentru că e un pod vechi/ și absolut gol, gol (…) și pentru că tata îl bîntuie, să vadă/ dacă țiglele nu-s sparte,/ fără să se împiedice de lucruri lumești“. Mersul auctorial e în genere axat pe contrarii, precum al unui fachir care ar păși pe cuie: „în deșertul tău într-adevăr/ cresc nuferi lîngă arme/ și nu știu dacă floarea pe care-o oferi/ nu are miros de praf de pușcă// întreaga zi a ferestrei vezi bine/ poate fi minată în zîmbet“. În locul celebrării vitalului, constructivului, perenului, cea a contrariului fizic al lor care e praful. Efectul imaginii apare sporit datorită personificării acestei limite ultime. Bacovia e pe aproape. „Praful are un umăr ușor căzut pe masa de sticlă/ îl îndrept, îl scutur mă simt mai bine dispus și caritabil/ îl șterg are memorie activă vine la loc/ îl pîndesc mă pîndește, fiecare vrea supremație// praful are un umăr ușor căzut, ușor căzut pe masa de sticlă/ iubita mea vine și ne simțim al naibii de bine/ praful e peste tot ne înconjoară ne amețește ne minte/ de cînd n-ai mai șters praful, întreabă eu tac// praful urcă pe picioarele ei, pe mîini pe sîni, îl îndepărtez/ uite, îl șterg, spun/ îi urcă pe gură îl mușc odată cu buzele/ praful urcă pe ochii ei, pe lumina lor verde/ și ne simțim al naibii de bine“. Uneori ni se oferă un crochiu al bilanțului posibil. O asociere a concretului bătătorit cu abstracțiunea, avînd prestigiosul gir al celei de-a doua: „de ați vedea în mine semnele sfîrșitului acelea sunt închipuirile/ pe care le pun să rodească în pămînt/ și, cum, cu descîntec vin după aceea,/ în loc de apă/ s-o vedea doar temeinicia înțelepciunii/ s-o vedea și crucea pe fiecare frunză a gurii/ și luciul ascuțit al bătăturilor mîinilor/ și glasul unghiilor cu care-am întors brazdă/ pe numele meu// rodesc încet și rodesc urît – vă las pe voi, hăitașilor,/ să alegeți sensul corect pentru acest ultim cuvînt“. Alteori sapiența are aerul de-a se părăsi pe sine demonstrativ, într-un spectacol al unei dereglări cu cinisme regizate, pînă la hazul acid al caricaturii. În chip clovnesc, bardul iese la plimbare prin oraș însoțit de un pian, dar, lăudat de trecători („ce pian frumos“), declară nonșalant că în realitate e vorba de un cîine, după care are parte de ofense („nebun de legat“). Confuzia se destramă într-o serafică muzicalitate cum o redempțiune: „și pianul alb a cîntat/ a cîntat smerenia/ a cîntat încremenirea ca încremenirea dintr-un tablou/ a cîntat ruperea ca rupere de lume/ a cîntat liniștea anotimpului/ a cîntat dumnezeirea copleșitoare“. Sensibilitatea defensivă e în cel mai înalt grad perceptibilă în notațiile spontane ca de jurnal, înregistrări ale trăirii aidoma unui protest concentrat în cristale: „căldura arde dar mai presus de căldură/ carnea străzii pe care mi-e milă s-o calc/ ci pe vîrfuri pășesc precum balerinii“. Sau: „hai să privim de deasupra:/ nu se vede decît o pată de culoare/ miroase a vopseluri/ umbra se trage peste gură“. Avem a face cu un impresionism dezolat, rod al unei atmosfere crepusculare. Neîndoios Giuseppe Masavo posedă o înzestrare de o clasă înaltă, meritînd o prețuire aparte. Un poet „în toată puterea cuvîntului“.