O cunoscută de-a mea, Camelia, s-a măritat prin 1980 cu un neamț, Kurt, și s-a stabilit într-un orășel din sudul Germaniei, pe malul lacului Constanze. La scurtă vreme a născut un copil, Helmut. În 1994, Camelia, Kurt și Helmut mi-au fost oaspeți timp de o zi la București.
Aproape întreaga dimineață m-am plimbat cu ei prin București. Camelia revedea, cu exclamațiile unei sentimentale, locuri care îi aminteau de studenție, Kurt, sfios din corectitudine (admitea că este un provincial aflat într-o capitală!), își manifesta totuși și spiritul critic (a ridicat, de exemplu, de pe trotuar un mănunchi de coji de banane și l-a pus la coșul de gunoi din apropiere). Helmut, aparent distrat, se uita pe furiș după fete.
La un moment dat, Kurt mi-a mărturisit, în româneasca lui stricată, învățată fără prea mare convingere, mai mult din politețe, de la Camelia, că are nevoie de un WC. Mi-am dat seama că o sfeclisem. Cum să-i găsesc un WC în București? Iată însă că, uitându-mă de jur împrejur, am descoperit o bibliotecă publică, pe care o frecventasem în tinerețe, și mi-am adus aminte că ea are ceea ce îi trebuia lui Kurt. (Nu trece o zi fără să mă bucur de avantajul de a fi iubitor de cărți!) Am intrat toți patru, cu mine în frunte, în impunătoarea clădire. Am condus grupul pe coridoarele întunecoase, și ajunși în fața toaletei, l-am invitat pe Kurt să intre, ceea ce el a și făcut în grabă, ca și cum nu-și mai putea îngădui nicio amânare. După numai o secundă însă a ieșit palid la față, s-a rezemat cu spatele de perete și a început să alunece încet și cuviincios în jos. Leșinase! În timp ce Camelia îl ajuta să-și revină, am intrat și eu în toaletă ca să înțeleg ce anume îl impresionase atât de puternic. Și am înțeles: era un imens morman de rahat, care depășea în înălțime colacul de plastic al WC-ului. Kurt nu mai văzuse în viața lui așa ceva.
P. S. Ulterior am aflat că o aripă a clădirii se afla în reconstrucție și că muncitorii de pe șantier fuseseră cei care folosiseră WC-ul. Angajații bibliotecii erau ei înșiși indignați.
*
Acasă, la masa festivă pregătită între timp de soția mea, Kurt, încă marcat de cele întâmplate, încerca să uite episodul punându-mi întrebări în legătură cu viața culturală a Bucureștiului. Venind vorba despre Operă, a oftat:
– Ih mult regret che nu anunț la tine tinainte cu toua lune, pentru vetem și noi rumeniș spectacol…
Cu două luni înainte?! De ce cu atât de mult? Camelia mi-a explicat că așa procedează ei în Germania când vor să meargă la operă. Telefonează la Opera din Frankfurt cu două luni înainte de spectacolul dorit, ca să fie siguri că mai găsesc locuri.
Atunci, cu gestul unui scamator, i-am arătat amândouă mâinile lui Kurt, am luat telefonul și, în prezența lui, am vorbit cu directorul-adjunct al Operei, pe care îl cunoșteam. În mai puțin de un minut am obținut bilete pentru un spectacol chiar din acea seară, cu Nabucodonosor.
Kurt zâmbea neîncrezător, închipuindu-și că totul e un joc. Iar când și-a dat seama că nu glumeam s-a bucurat ca un copil.
Seara, în aceeași formație (soția mea rămăsese acasă să se odihnească) ne-am dus la Operă. Biletele ne așteptau la intrare. Kurt s-a mirat – aproape s-a speriat – când a aflat că era vorba de o lojă.
– La noi – mi-a explicat Camelia – un bilet la lojă costă două sute de mărci. Nimeni din familia noastră și nici dintre cunoscuții noștri nu a ajuns să stea vreodată la lojă.
De altfel, Helmut m-a și rugat să-i dăruiesc tichetele pe care scria „lojă“ ca să le arate – ca dovezi ale unei incredibile aventuri – colegilor lui de școală la întoarcerea în Germania.
Le-am spus că îmi fuseseră oferite gratis, dar numai Camelia m-a crezut.
Instalați în loja noastră am urmărit apoi spectacolul. Kurt era încântat de tot ceea ce vedea și auzea:
– Artiști mari la foi!
La pauză s-a petrecut însă ceva care l-a încântat și mai mult, l-a dat pur și simplu gata. În lojă și-a făcut apariția însuși directorul-adjunct al Operei, însoțit de o bufetieră care aducea o tavă cu prăjituri și băuturi răcoritoare din partea „direcției“.
– Am venit să vă întreb – a spus ceremonios oaspetele și, în același timp, amfitrionul nostru – dacă vă simțiți bine și dacă mai aveți nevoie de ceva.
Numai un mare scriitor ar putea să descrie uimirea pe care o exprima atunci figura lui Kurt.
A doua zi, am condus familia germano-română la aeroport. Camelia avea lacrimi în ochi. Helmut se uita cu o curiozitate tehnică la avioane. Iar Kurt, cu un aer năuc, clătina din când în când din cap. Ultimele lui cuvinte înainte de suirea la bordul avionului au fost:
– Eu nu ințeles nimic din Rumania.